Toți suntem răniți.

 

Toți suntem răniți.

Cu toții suntem răniți, undeva adânc înăuntru, unde nicio lumină nu ajunge.
Mergem prin viață cu cicatrici invizibile, inimi cusute împreună de mâini tremurânde, sper că nimeni nu se uită prea atent.
Lumea ne învață să o ascundem, să zâmbești când te doare, să ne acoperim crăpăturile și să ne prefacem că suntem întregi.

Dar suntem cu toții răniți, fiecare dintre noi purtând povești, ne este prea frică să le spunem.
Mama care plânge în secret după ce copiii ei dorm.
Omul care râde cel mai tare, dar se simte cel mai gol în interior.
Prietenul care spune mereu: „Sunt bine”,
Pentru că știe că nimeni nu întreabă cu adevărat de două ori.

Sângerăm diferit.
Unele răni sunt proaspete, încă crude la atingere, altele au devenit cruste, dar durerea persistă când împingem prea tare.
Și unele sunt îngropate atât de adânc, ne-am convins că ele nu există, până când ceva le rupe din nou.

Poate că trădarea te-a rupt.
Poate a fost dragostea pe care ai dat-o, care nu a fost returnată niciodată.
Poate a fost visul pe care l-ai urmărit care te-a lăsat cu mâna goală.
Sau persoana iubită pe care ai pierdut-o prea devreme.

Poate că au fost cuvintele pe care le-ai auzit crescând, sau tăcerea care a urmat când aveai nevoie cel mai mult de acele cuvinte.
Dar rănile tale nu te slăbesc.
Te fac om puternic.
Ele sunt dovezile unei vieți trăite, de bătălii purtate, de o inimă suficient de curajoasă pentru a simți.

Și în timp ce suntem cu toții răniți, cu toții suntem și vindecători.
Purtăm balsam în cuvintele noastre, în felul în care ascultăm fără judecată, în felul în care ne prezentăm unul altuia.
Ne vindecăm unul pe altul, uneori fără să știm.
Un cuvânt bun, o atingere blândă, o amintire că,
"Nu eşti singură".

Așa am început să ne reparăm.
Așa că nu-ți ascunde rănile.
Nu te preface că nu există.
Lasă-le să respire.
Lasă-le să te învețe empatia,
Lasă-le să-ți amintească că toți cei pe care îi cunoști, duce o bătălie pe care nu o poți vedea.

Cu toții suntem răniți, dar suntem și rezistenți.
S-ar putea să șchiopătăm, dar continuăm să ne mișcăm.
S-ar putea să spargem, dar învățăm să reconstruim.
Și în cele din urmă, cicatricile noastre spun o poveste: nu numai durere, ci de supravieţuire.

Nu numai din ceea ce am pierdut, ci de ceea ce am găsit.
Deci, dacă te simți ruptă astăzi, fă cunoștință cu asta, suflet nu eşti singur.
Faceți parte dintr-o lume plină de suflete zdrobite, încă strălucește lumină prin ruperea lor.
Și asta ne face frumoși.

Cu iubire și lumină.....
Vasile Cotlet