Și pentru ce sunt toate astea?

 

Și pentru ce sunt toate astea?

Nepotul său a întrebat, cu ochii larg deschiși și vocea spartă.
Bunicul tocmai murise.
Și goleau casa.
Sertare pline de poze.
Scrisori vechi.
Chitanțe stocate de zeci de ani.
Medalii ruginite.

Un ceas de buzunar care nu mai mergea.
Şi un caiet.
Cu scrisul tremurat al bunicului.
"Nu uita asta", a spus prima pagină.

Am venit cu nimic... și plecăm oricum.
Dar la un moment dat și altul...ne pierdem crezând că materialul este important.
Alergăm după bani.
Luptăm pentru moștenire.
Păstrăm obiecte de parcă ne-ar da identitatea.
Și uităm că singurul lucru rămas...este ceea ce facem pentru alții.

Nepotul a citit în tăcere.
În timp ce tatăl său, într-o altă cameră, se certa cu mătușa sa pentru un dulap vechi și un set de ceai.
S-a uitat din nou la caiet.
Am întors paginile.
Au fost fraze.
Reflexii.

Un bilet spunea:
"Viața este ciudată.
Am venit cu nimic.
Luptăm pentru orice.
Și în final...
Lăsăm totul și plecăm cu nimic. ”

Nepotul a rămas chiar acolo
Stând pe pământ, între cutii și praf..cu ochii în lacrimi.
- Tată... — a spus el, chemându-și propriul Tată... Haide.
Tatăl a venit supărat, tot cu lacrimi pe față.

- Ce se întâmplă?
Cred că acesta este singurul lucru care merită luat.
El i-a arătat carneţelul.
Omul a luat-o.
S-a aşezat.
Şi a tăcut.

În acel moment...
Amândoi au înțeles că nu era dulapul.
Nu a fost ceasul.
Nu costumele au fost păstrate.

Este ceea ce a lăsat bunicul în ele fără împachetare:
Exemplul lui.
Generozitatea lui.
Credinţa lui.

Felul lui de a iubi fără a cere nimic în schimb.
Și asta... nu se adună.
Nu există discuție.
Nu se moștenește.
Trăiește-o.

Morală:
Viața nu este despre ceea ce acumulezi, ci din ceea ce împărtășești cât timp ești aici.
Pentru că în ziua în care pleci...nimeni nu își va aminti câte lucruri ai avut, exact cum i-ai făcut să se simtă.

Cu iubire și lumină......
Vasile Cotlet