Când idealizăm pe cineva

 Când idealizăm pe cineva,

o facem pentru că proiectăm asupra lui sau a ei imaginile interne care fac parte din inconștientul nostru, mai ales arhetipul Sufletului sau Animusului.

Aceste figuri interioare reprezinta aspectele feminine si masculine ale psihicului nostru pe care nu le-am integrat complet.

Astfel, mintea caută în celălalt ceea ce simte că-i lipsește, ceea ce tânjește, ceea ce nu crede că posedă în sine.

Această proiecție îl transformă pe celălalt într-un vas al fanteziilor, dorințelor și aspirațiilor noastre inconștiente.

Totuși, acest proces nu este iubire adevărată: este o iluzie, o relație cu o imagine interioară reflectată în cealaltă.

De aceea, când cineva autentic apare în viața noastră - cineva care ne vede cu adevărat, ne acceptă și ne iubește în imperfecțiunea și umanitatea noastră -, adesea nu ne putem raporta la acea persoană.

Găsim acest lucru nedumerit, chiar tulburător, pentru că nu se potrivește narațiunii pe care am construit-o în mintea noastră.

Celălalt real nu poate concura cu idealul proiectat.

Și aici se află conflictul: mintea respinge realitatea pentru că adevăratele cereri să ne confruntăm cu propriile noastre umbre.

Respingerea față de cel care ne iubește așa cum suntem vine din rezistența ego-ului.

Ego-ul se agață de proiecțiile sale pentru că îi permit să evite durerea confruntării interne.

A iubi cu adevărat, în sensul cel mai profund, înseamnă a distruge iluziile, a scăpa de idealisme și a te accepta pe tine însuți cu toate luminile și umbrele.

Dar acest lucru este înfricoșător, pentru că se confruntă cu părțile din noi pe care le-am negat: vulnerabilitatea, frica de respingere, imperfecțiunile noastre.

În mod paradoxal, ceea ce ne dorim cel mai mult — dragoste autentică, este și ceea ce ne temem cel mai mult.

Cu lumină și iubire.....

Vasile Cotlet