Zidul care nu se prăbușește
Munca spirituală autentică nu este un salt, ci o construcție. Zi de zi, an
de an, prin meditație, introspecție, respirație conștientă, disciplină și grijă
față de corp, ridici un zid cărămidă cu cărămidă. Este un zid interior care nu
se prăbușește tocmai pentru că nu a fost grăbit. De-a lungul acestui drum apar
și „florile” – înțelegeri, stări, deschideri subtile – care nu pot fi forțate
și care există doar atunci când procesul este respectat.
Există însă tentația scurtăturilor. Nu spun că
nu se poate ajunge într-un anumit punct și prin experiențe induse, prin
substanțe, plante sau alte mijloace. Spun doar că fundația nu mai este la fel
de stabilă. Când sari peste etape, nu doar zidul devine fragil, ci și
capacitatea de discernământ se subțiază. Iar aici intervine mintea.
Ego-ul nu se transcende dintr-o dată. Mintea
percepe transcenderea ca pe o moarte și, cu cât este forțată mai brutal, cu
atât va opune mai multă rezistență. Anihilată brusc, ea nu dispare, ci începe
să creeze situații false, imitând stări înalte de conștiință pentru a păstra
controlul. Paradoxal, în ambele situații – fie că procesul este lent, fie că
este forțat – mintea încearcă să preia conducerea. Diferența este că, atunci
când construcția este făcută treptat, ajungi să o cunoști. Îi recunoști reacțiile,
mecanismele, subtilitățile. Falsurile devin vizibile.
Când însă „trișezi”, mintea te va trișa la
rândul ei. Va reuși să te facă să crezi că trăiești stări autentice, când, de
fapt, ele sunt doar proiecții rafinate ale ego-ului care nu vrea să moară, nu
vrea să piardă controlul. Din acest motiv, pentru multe persoane, experiențele
induse pot fi mai dureroase și mai destabilizante decât o evoluție graduală,
firească.
Am întâlnit persoane care susțin că au
realizat samadhi. Nu contest experiențele lor. Ceea ce lipsește adesea este
înțelegerea faptului că starea de non-dualitate are niveluri și că o stare
accesată, indiferent prin ce mijloc, nu este automat stabilă. Samadhi-ul trăit
ca experiență se poate pierde. Cu cât fundația interioară este mai solidă, cu
atât acea stare persistă mai mult.
Mai mult decât atât, există un criteriu foarte
simplu de discernământ: dorința. Atunci când, după o presupusă realizare, apare
nevoia de „mai mult” – mai multă materie, mai multă validare, mai mult control
– nu mai vorbim de non-dualitate. Acolo este încă ego. Acolo este încă materie.
În non-dualitate nu dorești nimic, nu pentru
că te-ai resemnat, ci pentru că nu mai lipsește nimic. Ești mulțumit cu ceea ce
ai, chiar și atunci când, la nivel exterior, nu ai nimic. Este o stare de
împăcare profundă, de acceptare, de iubire și lumină, în care nimic nu mai
contează în afară de simplul fapt de a fi.
De aici apare și confuzia modernă conform
căreia „banii sunt energie” și că, având mai mult, ai automat mai multă putere
sau conștiință. Dacă ar fi așa, câți bani au avut Buddha sau Iisus? Și dacă ei
nu au avut putere sau energie, atunci cine? Puterea lor nu a stat în acumulare,
ci în absența nevoii de a acumula. În libertatea totală față de dorință.
La ce folos atâta materie, când oricum, în
momentul morții, pleci exact cum ai venit? Nu iei nimic cu tine. Nici bani,
nici statut, nici posesiuni. Singurul lucru care rămâne sunt faptele, energia
iubirii, a ajutorului, a bunătății, a altruismului. Acelea nu aparțin materiei,
ci conștiinței.
Drd. Cristina Rusu-Marian
13.01.2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu