“Imaginează-ți că iei o regulă simplă din natură — șirul lui Fibonacci, cel care apare în spiralele scoicilor, în felul în care cresc florile sau în forma galaxiei — și o folosești ca „ritm” pentru a controla un computer cuantic. Exact asta au făcut cercetătorii. Și, în loc să obțină doar un rezultat interesant, au declanșat ceva neașteptat: au creat o stare nouă a materiei care se comportă ca și cum ar exista în două dimensiuni ale timpului, în același timp.
Ca să înțelegi de ce e important, trebuie să știi un lucru: calculatoarele cuantice sunt incredibil de puternice, dar extrem de fragile. Ele folosesc qubiți, particule care pot ține informație în moduri imposibile pentru un computer normal. Problema e că qubiții se „sperie” de orice — o vibrație, o schimbare de temperatură, un semnal electric din aer — și își pierd rapid starea. Este ca și cum ai încerca să păstrezi un secret scris pe gheață, în plină vară: în câteva clipe, dispare.
Aici intervine ideea genială: în loc să aplice impulsuri laser într-un ritm simplu, repetitiv (care face ca zgomotul să se amplifice), au urmat o secvență cvasi-periodică, după Fibonacci. Adică un tipar ordonat, dar care nu se repetă niciodată identic. Acest „ritm” îi pune pe qubiți într-o stare specială, în care erorile nu mai găsesc o cale ușoară să-i destabilizeze — exact cum o încuietoare complexă nu poate fi deschisă cu o cheie banală.
Rezultatul a fost uluitor: sistemul a intrat într-o fază topologică, o stare exotică a materiei, extrem de rezistentă la perturbări. Practic, informația a fost „înnodată” în timp, într-un mod atât de bine protejat încât zgomotul din jur nu a mai putut să o destrame ușor. Asta i-a făcut pe cercetători să descrie fenomenul ca pe o „dimensiune temporală fantomă” — nu pentru că timpul se dublează fizic, ci pentru că matematic, comportamentul qubiților seamănă cu mișcarea într-un spațiu temporal cu două direcții.
Iar câștigul a fost măsurabil: într-un ritm simplu, qubiții rezistau aproximativ 1,5 secunde înainte să piardă informația. Cu secvența Fibonacci, au ajuns la 5,5 secunde — un salt uriaș în lumea cuantică, unde fiecare milisecundă contează. Dacă astfel de „cvasicristale temporale” pot fi controlate și extinse, computerele cuantice ar putea în sfârșit să devină stabile suficient cât să ruleze calcule complexe, cu impact major în medicină, criptografie și descoperirea de materiale noi. Iar cel mai fascinant? Un șir matematic pe care îl vedem în natură pare să fie și o cheie pentru a „îmblânzi” instabilitatea din universul cuantic.”
Sursa: Curiozități și Mistere
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu