Umbrele pe care le vedem în ceilalți

 

Umbrele pe care le vedem în ceilalți

Atunci când nu ne cunoaștem suficient, umbrele noastre devin neliniștitoare. Nu pentru că ar fi rele, ci pentru că sunt neprivite. Fugim de ele cu o perseverență tăcută, iar în această fugă apare un paradox: ceea ce refuzăm să vedem în noi începe să ni se arate, insistent, în ceilalți.

Spunem uneori că „vedem” aura celuilalt, că îi citim straturile subtile, vibrațiile, lumina sau întunecimea. Dar poate ar fi bine să ne amintim un lucru esențial: nu vedem aure la distanță. Le vedem doar atunci când suntem suficient de aproape. Aurele se intersectează, se ating, se amestecă. Iar în această zonă de contact, percepția nu mai este neutră.

Ceea ce ne deranjează, ne fascinează sau ne sperie în aura celuilalt poate fi chiar umbra pe care o purtăm în propria aură și pe care nu suntem încă pregătiți să o recunoaștem. Proiecția devine astfel un limbaj al inconștientului: vorbim despre noi înșine, folosind chipul celuilalt.

Nu este o greșeală să proiectăm. Este o etapă. Devine însă o rătăcire atunci când ne agățăm de convingerea că „știm” cine este celălalt, fără să ne întrebăm ce parte din noi a fost activată de acea percepție. Umbra nu cere judecată, ci integrare. Nu cere să fie alungată, ci văzută.

Poate că adevărata clarvedere nu este aceea de a citi aurele altora, ci curajul de a ne privi propria aură fără filtre: cu lumina ei, dar și cu zonele pe care le-am ascuns de teamă. Iar când ceea ce vedem în ceilalți începe să nu ne mai amenințe, ci să ne învețe ceva despre noi, umbrele își pierd puterea și devin, încet, conștiință.

Drd. Cristina Rusu-Marian

08.01.2026