.jpg)
Despre realitate, sens și condiția omului într-o lume prefabricată
Există o întrebare pe care omul
modern o evită cu obstinație, deși ea îl locuiește tăcut, persistent,
neliniștitor:
cât din realitatea în care trăiesc îmi aparține cu adevărat?
Nu este o întrebare politică.
Nu este nici măcar una morală.
Este o întrebare ontologică.
Pentru că a întreba dacă ești
păpușă sau păpușar înseamnă a întreba unde se află centrul de generare a
sensului: în tine sau în afara ta.
1. Realitatea ca scenă
Lumea nu se oferă omului ca un
dat neutru. Ea este întotdeauna interpretată, filtrată, mediată. Omul nu
trăiește în realitate, ci într-o reprezentare a realității.
Această constatare, veche de când
filosofia, a fost împinsă în modernitate până la o extremă paradoxală: ni s-a
spus că doar ceea ce este material, vizibil, măsurabil există, dar ni s-a
ascuns faptul că tocmai criteriile prin care decidem ce este real sunt ele
însele invizibile.
Astfel, realitatea devine o scenă
deja luminată, decorată, interpretată. Iar omul intră în ea ca actor, fără a fi
întrebat dacă dorește rolul.
Păpușa nu este constrânsă prin
forță.
Este constrânsă prin sens.
2. Iluzia materialismului
Materialismul modern nu este atât
o teorie despre lume, cât o antropologie implicită: omul este redus la
corp, la funcție, la reacție. Spiritul devine o ipoteză inutilă, iar sensul o
convenție socială.
Și totuși, această reducție
conține o contradicție fundamentală:
dacă omul este doar materie, de ce este atât de important ce crede?
De ce sunt controlate
narațiunile, simbolurile, limbajul, emoțiile colective?
De ce nu este lăsat omul pur și simplu să „funcționeze”?
Pentru că, în ciuda discursului
oficial, sensul este forța reală a istoriei. Iar cine controlează sensul
controlează omul.
Materialismul nu neagă spiritul
pentru că l-ar fi infirmat.
Îl neagă pentru că îl înțelege.
3. Platon și păpușa din peșteră
În mitul peșterii, oamenii sunt
legați, privind umbrele de pe perete, pe care le confundă cu realitatea. Mai
puțin discutat este faptul că umbra nu este o minciună, ci o realitate
derivată, secundă, suficientă pentru a ține captivi.
Umbrele nu sunt impuse cu
violență. Ele sunt acceptate pentru că sunt tot ce este vizibil.
Păpușarul nu creează lumea.
El creează condițiile de vizibilitate ale lumii.
Iar cel eliberat din peșteră nu
este primit ca salvator, ci ca perturbator. Pentru că el aduce nu o altă
opinie, ci o altă structură a realului.
4. Gnoza: demiurg și uitare
În tradițiile gnostice, lumea
este creată de un demiurg: nu neapărat malefic, ci ignorant față de
plenitudinea spiritului. Omul este scufundat într-o lume coerentă, funcțională,
dar incompletă ontologic.
Cheia nu este revolta, ci anamnesis
– reamintirea.
Adevărata captivitate nu este
externă.
Este uitarea de sine.
În această cheie, păpușa nu este
omul lipsit de libertate, ci omul care a uitat că este mai mult decât rolul pe
care îl joacă.
5. Păpușarul interior
Modernitatea a mutat păpușarul
din exterior în interior. Nu mai este nevoie de un tiran vizibil. Omul se
autocenzurează, se autodefinește, se autolimitează.
Inconștientul, normele
interiorizate, discursurile dominante devin fire invizibile.
Adevărata întrebare nu mai este
„cine mă controlează?”, ci
cine gândește în mine atunci când cred că gândesc?
6. A fi creator
A fi creator nu înseamnă a
controla lumea.
Înseamnă a participa conștient la geneza sensului.
În clipa în care omul recunoaște
că realitatea nu este doar ceea ce i se arată, ci și ceea ce interpretează, el
încetează să mai fie exclusiv creatură.
Nu rupe firele.
Le vede.
Și în această vedere apare o
libertate fragilă, incomodă, dar autentică.
Concluzie
Întrebarea „ești tu păpușarul sau
păpușa?” nu cere un răspuns definitiv.
Ea cere o veghe.
Pentru că, poate, condiția umană
nu este nici supunerea totală, nici suveranitatea absolută, ci tensiunea
dintre a fi creat și a crea.
Iar adevărata periculozitate nu
stă în păpușari,
ci în omul care nu mai simte nevoia să întrebe.
Drd. Cristina
Rusu-Marian
16.01.2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu