DINCOLO DE SUPRAVIEȚUIRE: PROCESE
DE VINDECARE POST-BULLYING DIN PERSPECTIVĂ PSIHOLOGICĂ ȘI REFLEXIVĂ
Rezumat / Abstract
Bullyingul este frecvent abordat în literatura de specialitate din
perspectiva prevenirii și a impactului imediat asupra sănătății mintale. Mult
mai puțin explorate sunt procesele de vindecare pe termen lung și modalitățile
prin care indivizii își reconstruiesc identitatea după experiențe repetate de
agresiune relațională. Prezentul articol își propune să analizeze bullyingul ca
formă de traumă relațională cumulativă și să investigheze procesele de
vindecare post-bullying printr-o abordare integrativă, care îmbină cadrul
teoretic psihodinamic, contribuții din psihologia traumei și o dimensiune
reflexiv-narativă controlată. Articolul argumentează că vindecarea nu presupune
o simplă revenire la starea anterioară experienței traumatice, ci o
reconfigurare identitară profundă, în care recunoașterea traumei, lucrul cu
rușinea, recuperarea siguranței relaționale și rescrierea narațiunii personale
joacă un rol central. Integrarea vocii personale este justificată metodologic
ca instrument hermeneutic, menit să aducă vizibilitate dimensiunilor subiective
adesea absente din discursul academic standard.
Cuvinte-cheie: bullying, traumă relațională, rușine, vindecare, reflectivitate,
identitate
1. Introducere
Bullyingul reprezintă o formă particulară de violență relațională,
caracterizată prin repetitivitate, dezechilibru de putere și intenționalitatea
producerii de suferință psihologică. Deși cercetările din ultimele decenii au
contribuit semnificativ la înțelegerea prevalenței fenomenului și a
consecințelor sale imediate asupra sănătății mintale, accentul a fost plasat
preponderent pe prevenție și intervenție timpurie. Mult mai rar este
investigată experiența subiectivă a vindecării după bullying, în special în
cazul adulților care continuă să resimtă efectele acestor experiențe mult timp
după încetarea lor formală.
Din perspectivă clinică și psihodinamică, bullyingul poate fi
conceptualizat nu doar ca un eveniment social negativ, ci ca o traumă
relațională cumulativă, în care agresiunile repetate erodează progresiv
sentimentul de valoare personală, siguranța relațională și coerența identitară.
Această perspectivă permite depășirea unei înțelegeri reductive a fenomenului
și deschide spațiul pentru explorarea proceselor de vindecare ca procese de
reconstrucție psihică profundă.
Interesul pentru această temă se situează la intersecția dintre cercetarea
teoretică și experiența trăită. Fără a transforma experiența personală într-un
obiect central al analizei, prezentul articol pornește de la recunoașterea
faptului că cercetătorul nu este un observator complet neutru, iar întâlnirea
directă cu fenomenul studiat poate constitui o sursă legitimă de întrebări
științifice. Această poziționare reflexivă nu diminuează rigoarea demersului,
ci contribuie la o înțelegere mai nuanțată a dimensiunilor subiective ale
vindecării post-bullying.
Scopul articolului este de a propune un cadru conceptual integrativ pentru
înțelegerea proceselor de vindecare post-bullying, punând accent pe rolul
recunoașterii traumei, al lucrului cu rușinea, al relațiilor corective și al
rescrierii narațiunii identitare.
2. Considerații metodologice: integrarea vocii reflexive
Prezentul demers nu se înscrie într-un design empiric cantitativ sau
calitativ clasic, ci adoptă o abordare teoretico-reflexivă, cu elemente de
auto-etnografie controlată. Integrarea vocii personale este utilizată ca
instrument hermeneutic, menit să faciliteze accesul la dimensiuni
fenomenologice ale experienței de bullying și ale proceselor de vindecare,
adesea dificil de surprins exclusiv prin date obiectivate.
Pentru a menține rigoarea științifică, reflecțiile personale sunt
delimitate clar de analiza teoretică și sunt utilizate exclusiv în scop
ilustrativ și exploratoriu. Ele nu sunt prezentate ca dovezi empirice
generalizabile, ci ca puncte de sprijin pentru interpretarea conceptelor
teoretice și pentru formularea unor ipoteze privind dinamica vindecării
post-traumatice.
Această poziționare se aliniază paradigmelor reflexive din științele umane,
care recunosc rolul subiectivității cercetătorului nu ca sursă de distorsiune,
ci ca element constitutiv al procesului de cunoaștere, cu condiția unei asumări
epistemologice explicite.
3.
Bullyingul ca traumă relațională și rușinea ca afect central
3.1.
Bullyingul și trauma relațională cumulativă
Dincolo de impactul său imediat,
bullyingul poate fi înțeles ca o formă de traumă relațională cumulativă,
caracterizată prin expunerea repetată la agresiuni simbolice, emoționale sau
fizice într-un context de dezechilibru de putere. Spre deosebire de traumele
acute, această formă de traumă se instalează gradual, erodând structurile
psihice de bază care susțin sentimentul de siguranță, valoare personală și
coerență identitară.
Literatura asupra traumei
relaționale subliniază faptul că rănile produse în contexte interpersonale tind
să afecteze nu doar memoria explicită, ci și modelele interne de relaționare.
În cazul bullyingului, agresorul devine o figură semnificativă negativă, iar
mediul care tolerează sau minimizează agresiunea contribuie la consolidarea
sentimentului de neputință și izolare. Astfel, experiența nu este trăită doar
ca o serie de evenimente ostile, ci ca o invalidare repetată a existenței
subiectului în spațiul relațional.
3.2.
Rușinea și introiecția agresorului
Unul dintre efectele psihice
centrale ale bullyingului este activarea și consolidarea rușinii. Spre
deosebire de vină, care se referă la evaluarea negativă a unui comportament,
rușinea implică evaluarea negativă a sinelui în ansamblu. Victima bullyingului
ajunge frecvent să internalizeze mesajele agresorului, transformându-le în
componente ale unui discurs intern punitiv.
Din perspectivă psihanalitică,
acest proces poate fi înțeles ca o introiecție a agresorului, care contribuie
la formarea unui supraeu sever și persecutoriu. Critica externă repetată este
astfel transformată într-o critică internă, persistentă chiar și după
dispariția contextului agresiv. Rușinea devine un afect organizator al
experienței, influențând percepția de sine, relațiile și capacitatea de
afirmare.
4.
Procese de vindecare post-bullying: o analiză integrativă
4.1.
Recunoașterea traumei și validarea experienței
Un prim pas esențial în procesul de
vindecare post-bullying este recunoașterea caracterului traumatic al
experienței. Minimalizarea socială a bullyingului, adesea formulată prin
expresii precum „sunt doar tachinări” sau „toți trecem prin asta”, contribuie
la invalidarea suferinței și la întârzierea procesului de vindecare.
Recunoașterea traumei presupune nu
doar acceptarea faptului că experiența a fost dureroasă, ci și reîncadrarea
responsabilității, mutând-o din interiorul subiectului către contextul
relațional abuziv. Din perspectivă reflexivă, acest moment este adesea descris
ca o ruptură simbolică între identitatea impusă de agresiune și identitatea
autentică a persoanei.
4.2.
Deconstrucția identității impuse și rescrierea sinelui
Bullyingul funcționează frecvent
prin etichetare, reducând individul la trăsături stigmatizate și rigidizând
percepția de sine. Vindecarea implică un proces de deconstrucție a acestor
etichete și o diferențiere progresivă între sinele autentic și sinele construit
sub presiunea agresiunii.
Din această perspectivă, procesul
terapeutic sau reflexiv poate fi înțeles ca o rescriere a narațiunii
identitare, în care subiectul își recuperează dreptul de a se defini dincolo de
discursul agresorului. Acest proces nu este unul pur cognitiv, ci implică o
reorganizare emoțională profundă.
4.3.
Corpul ca spațiu al memoriei traumatice
Experiențele de bullying lasă urme
nu doar la nivel psihic, ci și somatic. Reacțiile corporale de tip
hiperactivare, tensiune cronică sau retragere pot persista mult timp după
încetarea agresiunilor. Abordările contemporane ale traumei subliniază importanța
recunoașterii corpului ca purtător al memoriei traumatice.
Vindecarea presupune, în acest
context, reînvățarea siguranței corporale și relaționale, prin intervenții care
favorizează conștientizarea corporală și reglarea emoțională. Integrarea
dimensiunii somatice contribuie la restaurarea sentimentului de agenție și
prezență.
4.4.
Relațiile ca spațiu de vindecare
Dat fiind caracterul relațional al
traumei produse de bullying, relațiile ulterioare joacă un rol crucial în
procesul de vindecare. Acestea pot funcționa fie ca spații de retraumatizare,
prin repetarea dinamicilor de putere, fie ca experiențe corective, în care
subiectul este văzut, validat și respectat.
În mediul academic și profesional,
unde ierarhiile sunt pronunțate, persoanele cu istoric de bullying pot
manifesta dificultăți în stabilirea limitelor și în raportarea la autoritate.
Conștientizarea acestor dinamici reprezintă un pas important spre prevenirea
reactivării traumelor relaționale.
5.
Sensul și creșterea post-traumatică: o abordare critică
Conceptul de creștere
post-traumatică este adesea invocat pentru a descrie transformările pozitive
care pot urma unei experiențe traumatice. Totuși, aplicarea acestui concept în
contextul bullyingului necesită o abordare critică, pentru a evita romantizarea
suferinței.
În acest cadru, sensul nu este
conceput ca un „beneficiu” al traumei, ci ca o reorganizare simbolică a
experienței. Pentru mulți supraviețuitori ai bullyingului, procesul de
vindecare conduce la dezvoltarea unei sensibilități crescute față de
nedreptate, empatie și relații etice, fără ca acest fapt să justifice sau să
minimalizeze suferința inițială.
6.
Discuții și implicații
Analiza proceselor de vindecare
post-bullying are implicații semnificative pentru practica clinică,
educațională și mediul academic. Recunoașterea bullyingului ca traumă
relațională subliniază necesitatea unor intervenții care să depășească
abordările simptomatice și să includă dimensiuni relaționale și identitare.
În mediul universitar, unde
relațiile de putere sunt adesea normalizate, este esențială dezvoltarea unor
cadre instituționale care să permită narativizarea experiențelor de abuz și să
ofere spații sigure de reflecție și suport. De asemenea, integrarea reflexivității
în cercetare poate contribui la o înțelegere mai etică și mai nuanțată a
fenomenelor studiate.
7.
Concluzii
Vindecarea post-bullying nu poate
fi redusă la ideea de revenire la o stare anterioară traumei. Ea implică o
reconfigurare identitară profundă, în care recunoașterea suferinței, lucrul cu
rușinea și reconstruirea relațiilor joacă un rol central. Prin integrarea unei
perspective reflexive controlate, prezentul articol susține necesitatea unei
abordări științifice care să includă dimensiunea subiectivă ca parte legitimă a
cunoașterii psihologice.
Bibliografie
American
Psychiatric Association. (2013). Diagnostic and statistical manual of mental
disorders (5th ed.). APA Publishing.
Bourdieu,
P. (1991). Language and symbolic power. Harvard University Press.
Courtois,
C. A., & Ford, J. D. (2013). Treatment of complex trauma: A sequenced,
relationship-based approach. Guilford Press.
Ellis,
B. J., & Del Giudice, M. (2019). Developmental adaptation to stress: An
evolutionary perspective. Annual Review of Psychology, 70, 111–139.
Herman,
J. L. (1992). Trauma and recovery: The aftermath of violence—from domestic
abuse to political terror. Basic Books.
Lewis,
H. B. (1971). Shame and guilt in neurosis. International Universities
Press.
Perry,
B. D., & Pollard, R. A. (1998). Homeostasis, stress, trauma, and
adaptation. Child and Adolescent Psychiatric Clinics of North America, 7(1),
33–51.
Schore,
A. N. (2003). Affect regulation and the repair of the self. W. W. Norton
& Company.
Tangney,
J. P., & Dearing, R. L. (2002). Shame and guilt. Guilford Press.
Tedeschi,
R. G., & Calhoun, L. G. (2004). Posttraumatic growth: Conceptual
foundations and empirical evidence. Psychological Inquiry, 15(1), 1–18.
van
der Kolk, B. A. (2014). The body keeps the score: Brain, mind, and body in
the healing of trauma. Viking.
Winnicott,
D. W. (1965). The maturational processes and the facilitating environment.
Hogarth Press.
Drd. Cristina Rusu-Marian
07.01.2026