Cunoști arhetipul copilului tău interior?

 

Cunoști arhetipul copilului tău interior?

Există 7 arhetipuri:

Îngrijitorul:

Condiționat să aibă grijă de ceilalți și să-și ignore propriile dorințe. Statutul de vârf al clasei, prosperă pe aprobarea externă pentru a face față stimei de sine scăzute.

„Dacă reușesc, oamenii mă vor iubi”.

Cel slăbit/șters/nevăzut:

Stă în colțul lui, neobservat și își minimizează potențialul.

Nu-i place să fie în lumina reflectoarelor pentru că îi este frică de critici, rușine, eșec.

El se retrage din jocul emoțional înainte de a fi jucat.

„Dacă sunt invizibil, oamenii mă vor iubi.”

Salvatorul:

Încearcă să-i salveze pe cei din jurul lui cu orice preț, în încercarea de a-și vindeca propriile vulnerabilități.

El îi vede pe ceilalți ca fiind ființe fără apărare și își găsește echilibrul câștigând avantajul asupra celorlalți.

„Dacă mă concentrez pe nevoile și dorințele altora, ei mă vor iubi.”

Animal de petrecere:

Vesel, ia mereu totul cu ușurință și nu-și arată niciodată suferința, slăbiciunile sau vulnerabilitățile.

Condiționat încă de la o vârstă fragedă să se concentreze asupra emoțiilor celorlalți și să-și uite propriile sale emoții.

„Dacă mă asigur că alții sunt fericiți, mă vor plăcea”.

Acomodatorul:

Își neglijează toate nevoile în serviciul celorlalți.

Își uită respectul de sine și prioritățile.

Condiționat în copilărie să se sacrifice în folosul fraților, surorilor și celor din jur.

„Dacă sunt bun, altruist tot timpul, oamenii mă vor iubi.”

Admiratorul:

Trebuie să urmez o persoană sau un guru.

Probabil are o rană din copilărie provocată de o persoană care a avut grijă de el și percepută ca un superman fără cusur.

Își respinge propriile nevoi, dorințe în beneficiul celor pe care ei îi consideră modele pentru a învăța să trăiască.

"Dacă îi văd pe alții ca pe modele, mă vor iubi"

Deci, care este arhetipul tău?

Cu iubire și lumină......

Vasile Cotlet

OBLIGAT SĂ RĂMÂN TĂCUT.

Țipatul era arma lui.

Nu pentru a te face înțeles, ci pentru a domina.

A speria.

Pentru a te face să te simți mic, prost, vinovat.

Și tu, ai tăcut.

Nu pentru că nu ai avut nimic de spus.

Dar pentru că de fiecare dată când ai încercat, ai fost pulverizat.

Pentru că un cuvânt greșit a fost suficient pentru a declanșa o furtună. Pentru că ți-ai dat seama că în această „relație”, vocea ta nu a fost niciodată binevenită.

Ai tacut ca sa eviti ce e mai rau.

Pentru a nu stârni mânia.

Pentru a păstra o aparență de calm.

Dar, în adevăr, nu ai evitat conflictul.

Tocmai ai luat-o.

L-ai luat în măruntaie, în inimă, în gât.

Și ai dispărut puțin mai mult de fiecare dată.

Pentru că atunci când cineva țipă la tine zi de zi, nu te distanțezi doar de acea persoană.

De asemenea, te îndepărtezi de tine.

Ai ajuns să crezi că tăcerea ta este nobilă.

Cât de curajos ai fost să nu răspunzi.

Dar asta nu este adevărat.

Nu a fost curaj, a fost uzură.

Genul de oboseală care te face să-ți uiți valoarea.

Pentru că, zdrobiți, ajungem să ne târăm fără să ne dăm seama.

Nu te-ai protejat, te-ai trădat.

Te-ai lăsat convins că calmul tău valorează mai puțin decât furia lui.

Și în timp ce el sau ea țipa, tu ai tăcut.

Ai îndurat umilințele, cuvintele dureroase, gesturile exagerate, privirile zdrobitoare.

Și nimeni nu l-a văzut.

Pentru că te-ai asigurat că nu se vede.

Pentru că ai vrut doar să dispară.

Dar adevărul este că mori încet când cineva te atacă verbal și trebuie să-ți menții demnitatea în timp ce cealaltă persoană o pierde.

Genul ăsta de persoană, ea nu vrea să vorbească.

Ea vrea să câștige.

Ea nu vrea să audă.

Ea vrea să aibă dreptate.

Și dacă taci, validezi asta.

Validați inacceptabilul.

Tu legitimezi această violență pe care nu o vedem întotdeauna din exterior, dar care lasă vânătăi în interior.

Crezi că te ții.

Dar tu dispari.

Crezi că o lași să alunece.

Dar tu ești cel pe care îl dai drumul.

Și într-o zi, pur și simplu nu mai ești acolo.

Ai o privire goală.

Inima este în standby.

Vocea îngropată.

Ai devenit o versiune ștearsă a ta.

Și în acea zi, chiar dacă el sau ea continuă să strige... nu este nimeni acolo.

Pentru că tăcerea ta a ajuns să te ajute.

Și nimeni nu te-a auzit că pleci.

Rămânând tăcuți, dispărem.

Nu toate deodată.

Dar încet.

Și asta și-a dorit adesea călăul de la început: tăcerea ta.

Prezentarea ta.

Dispariția ta.

Acum depinde de tine să te întorci.

Și pentru asta, va trebui să spargem ceva: nu tu... tăcerea.

Cu iubire și lumină.....

Vasile Cotlet