AMINTIRILE CORPULUI SUNT „BAGAJE PE CARE LE CĂRĂM ÎN SPATE”

 

AMINTIRILE CORPULUI SUNT „BAGAJE PE CARE LE CĂRĂM ÎN SPATE”

Cu toții purtăm un bagaj emoțional.

Fie că le-am moștenit la naștere sau că le-am cules pe parcurs... nu contează până la urmă: sunt bagaje.

Poate fi greu de înțeles, dar absolut nimic din ceea ce ni se întâmplă nu este (doar) acolo să ne facă rău.

Așa că este adevărat că transportarea bagajelor pe care nu le-ai cerut și care te face să trăiești situații dureroase pe care evident că nu vrei să le experimentezi te poate face să te simți victima a ceva sau a cuiva.

Și acest lucru este normal, deoarece la prima vedere, simțim în special greutatea și constrângerile acestui lucru.

Ne simțim neputincioși.

Și tocmai acest fel de abordare a lucrurilor alimentează situațiile repetitive.

Ca să vă dau un exemplu:

Când suntem supuși unei amintiri de devalorizare și dependență care spune „Nu sunt nimic fără celălalt”.

În acest scenariu, îmi este frică să nu fiu singură și îmi caut constant valoarea prin ochii celorlalți.

Pot întâlni parteneri care nu îmi recunosc valoarea, dar de la care mă pot simți suficient de luat în considerare ca să mă închid într-o relație cu ei și să-mi mențin devalorizarea și dependența fără să-mi dau cu adevărat seama.

Și mai ales când trec printr-o despărțire violentă, mă voi simți atât de lipsit de valoare încât voi avea sentimentul că sunt o victimă a tuturor.

Un alt mod de abordare ar fi să-mi scot capul din apă, să mă opresc și să las jos acest bagaj pentru a-mi face timp să stau lângă el: nu încerc să-l interpretez, să știu care este originea lui.

Nici eu nu încerc să-l eradic, să-l resping sau să-i găsesc sens.

Opresc orice luptă și control nedorit. Mă așez lângă el și îi ascult limbajul.

Nu cu capul, nu, cu trupul!

Capul va urma dacă este ceva de mentalizat.

Adesea, mintea nu înțelege cu adevărat ceea ce se întâmplă la prima vedere.

Era atât de obișnuit să se poziționeze în „datoria” de a purta această povară, încât nu putea vedea clar.

Pentru că nu scăpăm de amintiri, le transformăm pentru a crea apoi o viață pe măsură...

Cu iubire și lumină......

Vasile CotletBărbatul trece de la o femeie la alta, el se schimbă constant.

Oamenii cred că este un amant grozav, când nu este deloc așa.

El evită, încearcă să evite orice angajament profund, pentru că cu un angajament profund, trebuie să te confrunți cu probleme și să treci prin multă durere.

Acesta este motivul pentru care jucăm doar cartea siguranței; ne străduim să nu ne implicăm niciodată prea profund cu nimeni.

Dacă mergi prea departe, s-ar putea să nu mai poți reveni ușor.

Și dacă intri adânc în cineva, altcineva va intra adânc și în tine; este întotdeauna proporțional.

Dacă merg foarte departe în tine, singura cale este să te las să mergi atât de departe în mine.

Este dăruire și contra dăruire, este împărțire.

În acest caz putem merge prea adanc, atunci va fi greu să scăpăm și durerea poate fi mare.

Așa că oamenii învață să joace cartea siguranței: lasă suprafețele să se întâlnească - de la relații romantice la puțin noroc de fericire.

Înainte să fii prins, trebuie să fugi.

Asta se întâmplă în lumea modernă.

Oamenii au devenit atât de copilăroși, încât își pierd toată maturitatea.

Maturitatea vine doar atunci când ești dispus să înfrunți durerea ființei tale.

Maturitatea vine doar atunci când ești dispus să accepți provocarea.

Și nu există provocare mai mare decât dragostea.

Cu dragoste și lumină......

Vasile Cotlet