Nu vei mai fi umărul pe care să mă sprijin.

 

Nu vei mai fi umărul pe care să mă sprijin.

Nu pentru că nu am vrut, ci pentru că am înțeles.
Tăcerea ta nu mi s-a părut niciodată un refugiu.
Și privirea ta, dacă s-a lovit de mine, nu a știut niciodată să mă vadă.
De prea multe ori am pus bucăți din mine în mâinile tale închise.

De prea multe ori am sperat că cineva va auzi ploaia sufletului meu când nu spuneam nimic.
Dar nu ai auzit.
Deci nu, nu vei fi acel umăr.

Pentru că am învățat, încet, să-mi odihnesc capul în altă parte cu greu pe pagini, tăceri alese, pe propriile mâini care tremură puțin, dar țin ferm și pe alt umăr.
Este ciudat, această forță care se naște din lipsă.

Această decizie de a stabili limite într-o relație care nu te validează în dragoste.
Această claritate pe care o câștigăm atunci când așteptarea se oprește.
Nu te învinovăţesc.

Fiecare are povestea lui.
Eu sunt făcută din ape adânci și tu din uragane tăcute, de răni care cântă jos noaptea.
Într-o zi, poate, vei înțelege care a fost acel fior pe care nu l-ai putut întâmpina, această inimă prea mare pentru pasul tău grăbit.

Cu iubire și lumină.....
Vasile Cotlet