Spui că ești bine.

 

Spui că ești bine.

O repeți des, chiar prea mult.
Spunând-o atât de des, aproape ajungi să crezi.
Totuși, când te oprești pentru două secunde, când liniștea te
îmbrățișează puțin prea strâns, simți acel gol în piept.

Nu o durere ascuțită. Nu.....
Doar acest gol, atât de rece.
Ca și cum inima îți bate de la distanță.
De parcă corpul tău ar merge înainte fără tine.

A te îndepărta de emoțiile tale, este modul tău de a supraviețui.
Nu ești slabă, ești obosită.
Ai primit lovituri pe care alții nu le-au văzut.
Așa că ți-ai construit un adăpost.

Un zid invizibil între tine și ceea ce încă doare.
Nu ai învățat să simți fără să suferi, așa că ai preferat să nu simți nimic.
Și știi ce? Are sens. Este uman.

Dar acest lucru nu este durabil pe termen lung.
Când încetezi să asculți ceea ce simți, corpul tău vorbește pentru tine prin:
Insomnie, nod în gât, dureri inexplicabile, atacuri de anxietate care apar fără avertisment...

Acestea nu sunt slăbiciuni.
Acestea sunt mesaje, SOS din interior.
Sufletul tău bate la ușă, ușor la început... apoi bate mai tare, pentru că refuză să dispară.

Cu cât fugi mai mult de ceea ce simți, cu atât te îndepărtezi mai mult de tine.
Rulezi cu pilot automat.
Spui da când vrei să spui nu.

Zâmbești când îți vine să plângi.
Îi ajuți pe alții în timp ce te prăbușești în tăcere.
Și în adâncul sufletului, știi că nu va dura pentru totdeauna.
Că ceva trebuie să se schimbe.

Pentru că nu-ți poți trăi toată viața pe jumătate.
Dar să-ți spun un lucru: nu ești stricată.
Doar ești înghețată înăuntru.
Și asta se poate topi, cu timpul, cu dulceața, cu iubire și cu puțin curaj.

Nu trebuie să-ți dai seama despre totul deodată, sau să repari totul peste noapte.
Poți începe pas cu pas.
Punându-ți întrebarea: „Ce simt eu acum?”

Și acceptând răspunsul, chiar dacă este înfricoșător.
Reconectarea cu emoțiile tale nu este o pedeapsă.
Este o întoarcere la tine.
Nu e ușor, știu.

Dar acolo îți găsești din nou puterea.
Acolo devii din nou întreg.
A simți înseamnă a nu eșua.
Este a fi, a exista.

Este a trăi cu intensitate, cu sinceritate.
Chiar dacă uneori doare, chiar dacă deranjează.
Nu poți iubi, visa, vibra dacă refuzi să simți.
Și meriți toate astea.

Deci, dacă citești aceste rânduri și te recunoști, te regăsești, știi asta: nu ești singură.
Și cel mai important, nu te pierzi.
Te întorci.

Poate încet, dar sigur.
Întoarce-te la tine.
Întoarce-te la acea inimă pe care ai pus-o prea mult în așteptare.
E timpul să trăiești... cu adevărat.

Drumul tău de vindecare și echilibrare poate începe acum și eu merg alături de tine, mereu cu bunătate și ascultare.
Cu iubire și lumină.....
Vasile Cotlet