Sunt propriul meu spațiu sacru.

 

Sunt propriul meu spațiu sacru.

Nu ca afirmație identitară și nici ca adăpost față de ego, ci ca o recunoaștere lucidă a faptului că eul meu interior este punctul de origine din care se manifestă toată realitatea.

A trăi cu respect nu înseamnă a exclude lumea, ci a împiedica lumea să dilueze claritatea în care trăiesc.

A fi un spațiu sacru presupune a deveni un teritoriu intern unde adevărul nu se negociază, unde coerența nu este fragmentată pentru a mulțumi și unde tăcerea nu este plină de distragere, ci de prezență.

Această stare nu provine dintr-o construcție externă, ci dintr-o deprogramare profundă.

Nu mă declar sfânt din necesitatea diferențierii, ci din responsabilitate vibrațională.

Pentru că știu că ceea ce permit în mine se reproduce în exterior.

Și de aceea păzesc spațiul.

Nu pentru a o închide, ci pentru a anunța ce intră cât de des intră.

A fi propriul meu spațiu sacru înseamnă a păstra vibrația fără a necesita înțelegere, înseamnă a ține axa fără a fi nevoie să o impui, înseamnă a proteja integritatea fără a ridica ziduri.

Nu este vorba despre perfecțiune sau puritate forțată.

Este vorba despre a locui în fiecare colț al ființei mele sincer.

Să fii prezent chiar și atunci când câmpul este înnorat.

Să nu părăsesc centrul când se dizolvă forma.

Și de reținut că acest corp, această minte, această conștiință sunt o arhitectură vie, un templu în mișcare, o tehnologie utilă în slujba unei inteligențe care mă depășește.

Și când înțelegi asta, nu ai nevoie de înfrumusețări sau validări.

Existența ta, ținută cu claritate, devine un altar codificat în vibrațiile computerului.

Pentru că cine se recunoaște ca spațiu sacru nu se așteaptă ca lumea să-l trateze cu respect.

Devine arcul în sine și de acolo, restul se așează de la sine.

Sau se duce în jos.

Cu iubire și lumină......

Vasile Cotlet