citat din carte
Civilizarea planetei si visul planetar
Ceea ce vedem si auzim in aceasta clipa este doar un vis. Noi visam chiar acum,
desi creierul nostru este trezit.
Visul este principala functie a mintii, astfel incat putem spune ca mintea viseaza
24 de ore pe zi. Ea viseaza nu doar atunci cand creierul doarme, dar si atunci cand acesta
este trezit. Diferenta intre cele doua stari (de vis si de veghe) consta in faptul ca atunci
cand creierul se afla in stare de veghe, noi experimentam un cadru material, care ne face
sa percepem lucrurile intr-o maniera liniara. In starea de somn, cadrul material rigid
dispare, iar visul are tendinta de a se schimba in mod constant.
Oamenii viseaza tot timpul. Inainte ca noi sa ne fi nascut, oamenii dinaintea
noastra au creat un mare vis exterior care a devenit visul societatii sau visul planetar.
Visul planetar este un vis colectiv alcatuit din miliarde de vise personale mai mici, care
creeaza impreuna vise ale familiilor, vise ale comunitatii, vise ale oraselor, vise ale
tarilor, iar in final visul intregii umanitati. Visul planetar include toate regulile sociale,
toate credintele, toate legile, toate religiile, diferitele civilizatii si modalitati de
manifestare, guvernele, scolile, evenimentele sociale si vacantele.
Noi ne nastem cu capacitatea de a invata cum sa visam, iar oamenii care au trait
inaintea noastra ne-au invatat cum sa traim visul societatii. Visul exterior are atatea reguli
atunci cand se naste un om nou, visul ii capteaza atentia si introduce toate aceste reguli in
mintea copilului. Visul exterior se foloseste de parinti, de scoala si de religie, pentru a ne
invata cum sa visam.
Atentia este capacitatea noastra de discriminare, prin care ne focalizam numai
asupra lucrurilor pe care dorim sa le percepem. Noi putem percepe milioane de lucruri
simultan, dar prin folosirea atentiei, nu pastram pe ecranul mintii noastre decat ceea ce
dorim sa percepem. Pe cand eram copil, adultii din jurul nostru ne-au captat atentia si
ne-au inoculat in minte informatii, prin repetitie. Acesta este modul in care invatam tot
ceea ce stim.
Folosindu-ne de mecanismul atentiei, am invatat o intreaga realitate, un intreg vis.
Am invatat cum sa ne comportam in societate; ce sa credem si ce sa nu credem; ce este
acceptabil si ce nu este acceptabil; ce este bine si ce este rau; ce este frumos si ce este
urat; ce este corect si ce nu. Toate aceste cunostinte, toate aceste reguli si concepte despre
modul in care trebuie sa ne comportam, erau deja prezente in aceasta lume de cand ne-am
nascut noi.
Cand am ajuns la scoala, ne-au asezat intr-o banca si ne-au fortat sa ne focalizam
atentia pentru a asimila ceea ce dorea sa ne invete profesorul. La biserica ne-au silit sa
ascultam cu atentie cuvintele preotului. La fel au stat lucrurile cu mama si cu tata, cu
fratii si surorile noastre: cu totii au incercat sa ne capteze atentia. La randul nostru, am
invatat sa captam si noi atentia altor oameni, dar ne-am creat totodata o nevoie de atentie
care poate deveni foarte competitiva. Copiii se afla in competitie pentru a le distrage
8atentia parintilor lor, profesorilor lor, prietenilor lor: “Uita-te la mine! Uita-te la ceea ce
fac! Hei, sunt aici”. La adulti, nevoia de atentie devine foarte puternica si continua.
Visul exterior ne capteaza atentia si ne invata ce trebuie sa credem, incepand cu
limba pe care o vorbim. Limbajul este codul prin care oamenii se inteleg si comunica
intre ei. Fiecare litera, fiecare cuvant din fiecare limba este o conventie, pe care o putem
asemana cu o pagina de carte; cuvantul pagina este o conventie pe care noi o intelegem.
Odata ce am inteles codul, atentia noastra este captata si energia este transferata de la o
persoana la alta.
Nu noi am fost cei care au optat pentru limba engleza. Nimeni nu isi alege religia
si valorile morale – ele erau deja inainte ca noi sa ne fi nascut. Noi nu avem niciodata
ocazia de a alege ce sa credem sau sa nu credem. Nu alegem niciodata nici chiar cea mai
mica din aceste conventii. Nu alegem nici macar numele.
Ca si copii, nu am avut niciodata ocazia sa ne alegem credintele, dar am fost de
acord cu informatiile care ne-au fost transmise de visul planetar prin intermediul altor
oameni. Singura modalitate de a inmagazina informatiile este acceptarea lor. Visul
exterior ne poate capta atentia, dar daca nu suntem de acord cu el, nu vom inmagazina
informatia. In momentul in care suntem de acord cu el, noi credem in el, iar acest lucru se
numeste credinta. A avea credinta inseamna a crede neconditionat.
Acesta este procedeul prin care invata copiii. Copii cred tot ceea ce spun adultii.
Ei sunt de acord cu ei, iar credinta lor este atat de puternica incat sistemul de credinte
ajunge sa controleze intregul vis al vietii. Noi nu ne alegem aceste credinte; ne-am putea
revolta impotriva lor, insa nu suntem suficienti de puternici pentru a castiga aceasta lupta.
Rezultatul este acceptarea neconditionata a acestor credinte prin liberul nostru accept.
Am numit acest proces: civilizarea oamenilor. Prin acest proces de civilizare noi
invatam cum sa traim si cum sa visam. In procesul de civilizare a omului, informatia
visului exterior este convertita in visul interior, creand intregul nostru sistem de credinte.
Mai intai, copilul este invatat numele lucrurilor: mama, tata, lapte, sticla. Zi de zi, acasa,
la scoala, la biserica, prin televiziune, noi suntem invatati cum sa traim, ce tip de
comportament este acceptabil. Visul exterior ne invata cum trebuie sa se comporte un
om. Capatam astfel o intreaga viziune despre ceea ce este o “femeie” si despre ceea ce
este un “barbat”. Mai mult, suntem invatati sa judecam: ne judecam pe noi, ii judecam pe
ceilalti oameni, ne judecam vecinii.
Copiii sunt civilizati la fel cum sunt domesticite animalele. Pentru a invata un
caine, noi il pedepsim si ii oferim recompense. Exact la fel ne antrenam copiii, ca pe
oricare alt animal domesticit: cu un sistem de pedepse si recompense. Ii spunem: “Esti un
baiat bun (sau: esti o fata buna) atunci cand faci ceea ce mama si tata vor ca tu sa faci”.
Cand copilul nu asculta insa, ii spunem: “Esti un baiat rau (sau o fetita rea)”.
Atunci cand copilul actioneaza impotriva regulilor este pedepsit; cand actioneaza
conform regulilor el este rasplatit. Pe cand eram copii, am fost pedepsiti de multe ori pe
zi. Foarte repede am invatat sa ne fie frica de pedeapsa si de faptul ca nu ne vom primi
recompensa. Recompensa este atentia care o primim de la parintii noastri sau de la ceilalti
oameni, cum ar fi invatatorii si prietenii. Ne-am creat astfel necesitatea de a capta atentia
altor oameni pentru a primi recompensa dorita.
Recompensele ne fac sa ne simtim bine, si noi continuam sa facem ceea ce doresc
ceilalti de la noi, pentru a obtine recompensa. Cu teama de a fi pedepsiti si cu frica de a
nu fi recompensati, incepem sa pretindem ca suntem ceea ce nu suntem, doar pentru a le
9face placere celorlalti, doar pentru a fi suficient de buni pentru cei din jur. Incercam sa le
facem placere mamei si tatalui, incercam sa jucam un adevarat teatru.
Ne prefacem ca suntem ceea ce nu suntem deoarece ne este teama ca vom fi
respinsi. Frica de a fi respins devine frica de a nu fi suficient de bun. In cele din urma, ne
transformam in cineva in care nu suntem noi insine. Acceptam convingerile mamei si
devenim copia ei, acceptam convingerile tatalui, ale societatii si ale dogmelor religioase.
Toate tendintele noastre normale se pierd in procesul de educatie. Cand mai
crestem, iar mintea noastra incepe sa inteleaga, noi invatam sa spunem nu. Adultii ne
spun: “Nu fa asta”. Noi ne revoltam si spunem: “Nu!”. Ne revoltam deoarece ne aparam
libertatea. Vrem sa fim noi insine, dar suntem prea mici, iar adultii sunt mari si puternici.
Dupa o perioada de timp ni se face frica, deoarece stim ca de fiecare data cand vom face
ceva gresit vom fi pedepsiti.
Sistemul de indoctrinare este atat de puternic incat la un anumit punct din viata
noastra nu mai avem nevoie de nimeni pentru a ne educa. Nu mai avem nevoie de mama
sau de tata, de scoala sau de biserica, pentru a fi dresati. Am fost pregatiti atat de bine
incat am devenit proprii nostri dresori. Suntem niste animale autodomesticite. Putem
continua sa ne indoctrinam singuri, in corcodanta cu acelasi sistem de convingeri care ne-
au fost oferite, folosind acelasi sistem de pedepse si de recompense. Ne pedepsim pe noi
insine ori de cate ori nu urmam regulile care cospund sistemului nostru de credinte; ne
recompensam atunci cand suntem “un baiat bun” sau “o fata buna”.
Sistemul de convingeri este precum o Carte a Legii care ne conduce mintea. Fara
sa ne mai punem intrebari, tot ce exista in acea Carte a Legii reprezinta adevarul nostru.
Ne bazam pe toate rationamentele pe Cartea Legii, chiar daca aceste rationamente se
impotrivesc naturii noastre interioare. Chiar si legile morale precum Cele Zece Porunci
sunt programate in mintea noastra prin procesul de indoctrinare. Una cate una aceste
conditionari sunt scrie in Cartea Legii, si ele sunt cele care ne guverneaza visul. Exista in
mintile noastre cineva care judeca pe toata lumea, inclusiv vremea, catelul, pisica, totul.
Judecatorul interior foloseste ceea ce sa facem si tot ceea ce nu facem, tot ceea ce
gandim, tot ceea ce simtim si tot ceea ce nu simtim. Nimic nu scapa tiraniei acestui
Judecator. De fiecare data cand facem ceva care contravine Cartii Legii, Judecatorul
spune ca suntem vinovati, ca trebuie sa fim pedepsiti, ca trebuie sa ne fie rusine. Acest
lucru se petrece practic continuu, zi dupa zi, pe intreg parcusul vietii noastre.
Exista in noi si o alta parte, care primeste sentintele, iar aceasta parte este numita
Victima. Victima suporta toate jignirile, sentimentele de vinovatie si rusinea. Ea este acea
parte integranta din fiinta noastra care spune: “Bietul de mine, nu sunt suficient de bun,
nu sunt suficient de inteligent, nu sunt suficient de atractiv, nu sunt suficient de plin de
iubire...Bietul de mine”. Marele Judecator este de acord si spune: “Da, nu esti suficient de
bun”. Si toate acestea sunt bazate pe un sistem de convingeri in care nu am ales niciodata
ce trebuie sa credem si ce nu. Aceste convingeri sunt atat de puternice incat chiar multi
ani mai tarziu, cand avem acces la noi conceptii si urmarim sa luam propriile noastre
decizii, descoperim ca aceste convingeri inoculate in copilarie inca ne mai controleaza
viata.
Tot ceea ce este impotriva Cartii Legii ne face sa simtim o mica senzatie in plexul
nostru solar, care se numeste frica. Incalcarea sistemului de convingeri din Cartea Legii
ne deschide toate ranile emotionale, iar reactia noastra imediata este de a crea o emotie
otravita. Tot ceea ce este surprins in Cartea Legii trebuie sa fie adevarat, de aceea orice
10lucru care pare sa zdruncine acest sistem de convingeri ne face sa ne simtim nesiguri.
Chiar daca ceea ce exista in Cartea Legii este gresit, sistemul nostru de valori ne face sa
ne simtim in siguranta.
De aceea, avem nevoie de mult curaj pentru a zdruncina sistemul nostru de valori,
nu este mai putin adevarat ca am fost in intregime de acord cu el. Conditionarea este atat
de puternica incat chiar daca intelegem ca ceea ce credem noi nu este adevarat, daca ne
impotrivim convingerilor noastre, ne simtim vinovati si rusinati.
La fel cum guvernele au carti ale legii cu care conduc visul societatii, sistemul
nostru de convingeri este Cartea Legii care guverneaza visul nostru personal. Toate
aceste legi exista in mintea noastra, noi credem in ele, iar Judecatorul din interiorul nostru
actioneaza conform acestor reguli. Judecatorul da sentinte, iar Victima sufera din cauza
vinovatiei si a pedepsei. Dar cine spune ca exista justitie in acest vis? Adevarata justitie
inseamna sa platesti pentru fiecare greseala pe care o faci. Adevarata justitie inseamna sa
platesti pentru fiecare greseala care o faci. Adevarata injustitie inseamna sa platesti de
mai multe ori pentru fiecare greseala.
De cate ori platim noi pentru o greseala? Raspunsul este: de mii de ori. Omul este
singurul animal de pe pamant care plateste de mii de ori pentru aceeasi greseala. Restul
animalelor platesc o data pentru fiecare greseala. Dar nu si oamenii. Noi avem o memorie
puternica. Facem o greseala, ne judecam pe noi insine, ne gasim vinovati si ne pedepsim.
Daca ar exista o justitie, acest lucru ar fi suficient; noi nu am mai repeta pedeapsa. Dar de
fiecare data cand ne aducem aminte, noi ne judecam pe noi insine, ne gasim din nou
vinovati si ne pedepsim din nou, si din nou, si din nou. Daca avem o sotie sau un sot,
acestia ne reamintesc greselile noastre, astfel incat ne putem judeca pe noi insine din nou,
ne pedepsim din nou si ne gasim vinovati din nou. Este acest lucru corect?
De cate ori nu i-am facut pe sotia noastra, pe copii nostri sau pe parintii nostri sa
plateasca pentru aceeasi greseala? De fiecare data cand ne amintim greseala, noi ii
acuzam din nou si le trimitem toata otrava noastra emotionala, constienti ca am fost
nedreptatiti, facandu-i astfel sa plateasca din nou pentru greseala comisa. Este aceasta
dreptate? Judecatorul din mintea noastra greseste tocmai pentru ca sistemul de convingeri
– Cartea Legii – este gresit. 95% din convingerile care au fost inmagazinate in mintea
noastra nu sunt altceva decat minciuni, iar noi suferim din cauza faptului ca trebuie sa
credem in aceste minciuni.
Visul planetei este de asa maniera incat oamenilor li se pare normal sa sufere, sa
traiasca in frica si sa creeze drame emotionale. Visul exterior nu este un vis frumos; este
un vis al violentei fricii, al razboiului, al nedreptatii. Visele personale ale oamenilor
variaza de la unul la altul, dar la modul global el este aproape un cosmar. Daca ne uitam
la societatea umana, vedem ca este atat de greu de trait tocmai pentru ca ea este guvernata
de frica. In toata lumea vedem oameni suferind, nervosi, furiosi, razbunatori, violenti pe
strada, si pretutineni vedem nedreptati de neimaginat. Injustitia exista pe diferite nivele si
in tari diferite de pe glob, dar frica este ceea ce ne controleaza visul exterior.
Daca vom compara visul societatii umane cu descrierea iadului din religiile ce au
fost promulgate pe pamant, vom descoperi ca exista o identitate perfecta. Religiile spun
ca iadul este un loc al pedepsei, un loc al fricii, al durerii si al suferintei, un loc in care
focul te va arde. Focul este generat de emotiile care provin din frica. De fiecare data cand
simtim emotii precum mania, furia, gelozia, invidia sau ura, noi experimentam un foc
care arde in noi. De aceea, putem spune ca traim intr-un vis al iadului.
11Daca privim iadul ca pe o stare mentala, atunci nu este greu sa ne dam seama ca el
este in jurul nostru. Degeaba ne mai ameninta ceilalti ca daca nu vom face ceea ce spun ei
ca trebuie sa facem, vom ajunge in iad. Ce sa spunem, ce veste proasta! Noi suntem deja
in iad, dar tot acolo sunt si cei care ne ameninta. Nici o fiinta umana nu ne poate
condamna pe cealalta sa ajunga in iad pentru ca noi suntem deja acolo. Ceilalti ne pot
impinge intr-un iad mai adanc, este adevarat. Dar acest lucru este valabil pentru ca noi le
permitem.
Fiecare om are visul sau personal, dar la fel ca si visul societatii, acesta este
guvernat de frica. Noi invatam sa visam iadul in viata noastra, in visul nostru personal.
Evident, aceasta frica se manifesta diferit pentru fiecare in parte, dar cu totii
experimentam aceeasi manie, gelozie, ura, invidie si alte emotii negative. Visul nostru
personal poate deveni un cosmar in care suferim si traim intr-o continua stare de frica.
Dar noi nu trebuie sa visam un cosmar. Este la fel de posibil sa ne bucuram de un vis
placut.
Intreaga umanitate cauta adevarul, dreptatea si frumusetea. Suntem cu totii intr-o
eterna cautare a adevarului numai pentru ca noi credem doar in minciunile pe care le-am
inmagazinat in mintea noastra. Suntem in cautarea dreptatii din cauza ca in sistemul
nostru de convingeri nu gasim nicaieri dreptatea. Suntem in cautarea frumusetii deoarece
indiferent cat de frumoasa ar fi o persoana, ea nu crede ca este frumoasa cu adevarat.
Cautam si cautam, dar totul se afla deja in noi. Nu exista un alt adevar care trebuie gasit.
Oriunde intoarcem capul, tot ceea ce vedem este adevarat, dar din cauza credintelor si a
conditionarilor pe care le-am inmagazinat in mintea noastra, noi nu avem ochi pentru
acest adevar.
Noi nu vedem adevarul pentru ca suntem orbi. Ceea ce ne orbeste sunt acele false
credinte pe care le avem in mintea noastra. Simtim nevoia sa stim ca noi avem dreptate,
iar toti ceilalti gresesc. Credem in convingerile noastre, dar tocmai ele ne pregatesc
pentru suferinta. Este ca si cum am trai in mijlocul unei ceti atat de dense incat nu ne lasa
sa vedem dincolo de varful nasului. Traim intr-o ceata care nici macar nu este reala.
Ceata este un vis, visul nostru personal, care include tot ceea ce credem, toate conceptiile
pe care le avem despre ceea ce suntem cu adevarat. Toate compromisurile facute cu
ceilalti, cu noi insine si chiar cu Dumnezeu.
Mintea noastra nu este altceva decat o ceata pe care toltecii au numit-o mitote.
Mintea noastra este un vis in care mii de oameni vorbesc in acelasi timp, dar nici unul nu-
l intelege pe celalalt. Aceasta este starea mintii umane – un mare mitote, care ne impedica
sa vedem cine suntem cu adevarat. Indienii numesc aceste mitote: maya, ceea ce
inseamna iluzie. Este credinta personalitatii ca: “Eu sunt”. Tot ceea ce credem despre noi
si despre lume, toate conceptiile si programarile pe care le avem in minte, toate sunt
mitote. Noi nu putem vedea cine suntem cu adevarat; nu putem vedea ca nu suntem liberi.
Asa se explica de ce oamenii se impotrivesc vietii. De nimic nu se tem mai mult
oamenii decat de a fi vii. Moartea nu este cea mai mare frica a noastra; cea mai mare frica
pe care o avem este sa ne asumam riscul de a trai, riscul de a fi vii si de a exprima ceea ce
suntem cu adevarat. A fi noi insine este cea mai mare frica a noastra, a oamenilor. Noi am
invatat sa ne traim viata incercand sa le satisfacem celorlalti cererile. Am invatat sa traim
in functie de viziunea celor din jur, din cauza fricii de a nu fi acceptati si de a nu fi
suficient de buni pentru ei.
12In timpul procesului de indoctrinare, noi ne-am format o imagine despre ceea ce
este perfectiunea, in dorinta noastra de a fi suficient de buni. Ne-am creat astfel o imagine
despre cum ar trebui sa fim pentru a fi acceptati de toata lumea. Am incercat mai ales sa
le facem placere celor care ne iubesc, mama si tata, fratii si surorile mai mari, preotii si
profesorii. Incercand sa fim suficient de buni pentru ei, ne-am creat o imagine despre
perfectiune, dar noi nu ne potrivim cu aceasta imagine, sau aceasta nu ni se potriveste
intotdeauna. Noi am creat o imagine, dar imaginea nu este reala. Nu vom fi niciodata
perfecti din acest punct de vedere. Niciodata!
Datorita faptului ca nu suntem perfecti, am ajuns sa ne respingem propria
persoana. Iar nivelul de autorespingere depinde de cat de eficienti au fost adultii in
distrugerea identitatii noastre reale. Dupa incheierea procesului de indoctrinare, a fi
suficient de bun pentru cei din jur nu mai este suficient. Noi nu mai suntem suficient de
buni pentru noi insine, doarece am ajuns sa nu mai corespundem, sa nu ne mai incadram
in propria noastra imagine despre perfectiune. Noi nu ne putem ierta deoarece nu suntem
ceea ce am dori sa fim, sau mai bine zis, nu suntem una cu ceea ce credem ca ar trebui sa
fim. Nu ne putem ierta pentru ca nu suntem perfecti.
Noi stim ca nu suntem ceea ce credem ca trebuie sa fim si ne simtim falsi,
frustrati si nesinceri. Incercam sa ne ascundem si pretindem ca suntem ceea ce nu suntem.
Rezultatul este ca nu ne simtim autentici si purtam masti sociale pentru a nu-i lasa pe
ceilalti sa observe acest lucru. Ne este atat de frica de faptul ca altcineva va observa ca nu
suntem ceea ce pretindem a fi. Ii judecam pe ceilalti in concordanta cu imaginea noastra
despre perfectiune, dar ei nu se vor ridica niciodata la nivelul asteptarilor noastre.
De multe ori, ajungem chiar sa ne facem rau, doar pentru a face placere altor
oameni. Ne ranim trupul fizic, doar pentru a fi acceptati de ceilalti. Cati adolescenti nu
iau droguri doar pentru a evita sa fie respinsi de catre ceilalti adolescenti. Ei nu isi dau
seama ca adevarata lor problema este ca nu se accepta singuri pe ei insisi, ca se
autoresping deoarece nu sunt ceea ce pretind ca sunt. Ei doresc sa fie intr-un anumit mod,
dar nu sunt, si din aceasta cauza sufera de vinovatie si rusine. Oamenii se pedepsesc la
nesfarsit deoarece nu sunt ceea ce cred ei ca ar trebui sa fie. Ei devin foarte abuzivi fata
de propria persoana si ii folosesc si pe ceilalti pentru a abuza de ei.
Nimeni nu abuzeaza insa de noi mai mult decat noi insine, iar aici apar
Judecatorul, Victima si sistemul de convingeri care ne fac sa procedam in acest fel. Sunt
oameni care spun ca sotia lor sau sotul lor, ori mama sau tata, au abuzat de ei, dar este
evident ca isi fac rau singuri. Modul in care ne judecam este cea mai cumplita judecata
din cate exista. Daca facem o greseala in fata oamenilor, noi incercam sa negam greseala
in fata oamenilor, noi incercam sa negam greseala si sa o acoperim. Dar atunci cand
suntem singuri, Judecatorul preia comanda, vinovatia devine atat de puternica, iar noi ne
simtim atat de prosti, sau atat de rai, sau atat de putin merituosi...
In intreaga noastra viata, nimeni nu a abuzat de noi mai mult decat am abuzat de
noi insine. Iar limita acestor autoabuzuri este exact limita care o toleram din partea celor
din jur. Daca cineva abuzeaza de noi doar un pic mai mult decat o facem noi insine,
probabil ca vom fugi de acea persoana. Dar daca cineva ne abuzeaza de noi mai putin
decat o facem noi in mod obisnuit, vom pastra probabil relatia si o vom tolera la nesfarsit.
Daca noi abuzam foarte mult de noi insine, putem tolera ca altcineva sa ne bata,
sa ne umileasca si sa ne trateze ca pe un gunoi. De ce? Deoarece sistemul nostru de
13convingeri afirma: “Merit acest lucru. Aceasta persoana imi face de fapt o favoare, caci
este alaturi de mine. Nu merit dragostea si respectul ei. Nu sunt suficient de bun”.
Noi avem nevoie sa fim acceptati si iubiti de ceilalti, dar nu ne putem accepta si
iubi pe noi insine. Cu cat ne iubim mai mult pe noi insine, cu atat experimentam mai
putine abuzuri in viata noastra. Autoabuzul provine din autorespingere, iar
autorespingerea se naste din faptul ca avem o imagine a perfectiunii si nu ne ridicam
niciodata la inaltimea acestui ideal. Imaginea noastra despre perfectiune este motivul
pentru care ne respingem singuri; este motivul pentru care nu ne acceptam asa cum
suntem si pentru care nu-i acceptam pe ceilalti asa cum sunt.
