Criza

Termenul criză provine din cuvântul grec crizis, care desemnează acţiunea de a judeca, de a alege sau de a decide. Cel mai adesea, criza este o modificare bruscă, subită, adeseori decisivă ce se produce în cursul unei boli şi care poate să conducă fie către o transformare favorabilă, binefăcătoare, care atrage după sine ameliorarea şi ulterior vindecarea acelei boli, fie către o schimbare nefastă, nefavorabilă, care atrage după sine agravarea bolii respective, înrăutăţirea şi poate ulterior să atragă chiar moartea.

Acest termen a dobândit în vocabularul medical un sens tehnic: criza este o fază decisivă a unei boli sau, altfel spus, un moment cheie în cadrul căruia modificarea stării bolnavului respectiv indică fie începutul unei transformări fericite, fie începutul unei schimbări nefaste, rele, a stării sale de sănătate.

Sensul acestui cuvânt s-a extins şi, prin analogie cu noţiunea medicală pe care am indicat-o mai sus, s-a ajuns să fie numită criză orice perturbare periculoasă şi decisivă care pune în cumpănă cursul obişnuit al lucrurilor sau al fenomenelor.

Racine vorbea la un moment dat despre „CRIZELE STĂRILOR PASIONALE“. Epoca clasică s-a interesat în nenumărate rânduri de crizele psihologice şi a studiat în special crizele afective.

Conceptul de criză a ajuns să intereseze chiar şi estetica şi astfel a apărut, la un moment dat, în gândirea estetică: a) criza, ca obiect al artei, b) arta, ca obiect al crizelor. Atunci când privim criza dintr-un anumit punct de vedere şi o considerăm ca fiind un obiect estetic, este astfel posibil să o considerăm ca fiind un moment privilegiat din punct de vedere estetic. Alegerea unei perioade critice ca moment de desfăşurare al acţiunii unei opere literare corespunde, în viziunea unora, unor criterii estetice precise. Nu este deloc întâmplător faptul că mulţi creatori de artă aleg în mod special un moment de o intensitate cu totul aparte, dintr-un univers în care cursul normal al evenimentelor manifesta anterior perioade banale sau chiar anoste. Criza este un pasaj dramatic, care devine la un moment dat fundamental şi care captează din plin interesul cititorului sau al spectatorului, mai ales când este vorba despre fericirea sau despre viaţa personajelor, iar respectiva situaţie atrage după sine punerea în discuţie a destinului lor. În continuare, dat fiind faptul că un astfel de moment foarte plin şi încărcat de semnificaţii este totuşi scurt, este posibil ca el să fie îmbrăţişat în totalitate, într-o SUI GENERIS vedere globală sau altfel spus, într-o vedere de ansamblu, pentru a face în felul acesta să rezulte o idee edificatoare de ansamblu. Interesul estetic al unor astfel de situaţii a fost uneori subliniat de personalităţi geniale cum ar fi Aristotel, Goethe sau Victor Hugo. În astfel de perioade de criză, zguduirea profundă a universului pe care ni-l înfăţişează opera face să apară o serie de aspecte profunde ale personajelor, care altfel ar fi rămas ascunse în cenuşiul banal al vieţii cotidiene. Mulţi autori şi-au plasat tocmai de aceea, adeseori, personajele în momente de criză, făcându-le astfel să apară ca şi cum ar fi fost observate sub o SUI GENERIS lupă imensă. Este binecunoscut faptul că criza prilejuieşte comportamente pregnant simptomatice sau revelatorii.

Criza poate, de asemenea, să fie şi manifestarea bruscă şi violentă a unui afect, spre exemplu: CRIZA DE MÂNIE. Criza poate să fie şi un moment de incertitudine care apare fie în existenţa unei fiinţe umane, fie în ceea ce priveşte o colectivitate sau un grup mai mare de fiinţe umane. În astfel de situaţii, este cu putinţă să apară o basculare fie de o anumită parte, şi atunci să asistăm la ceva rău care va apare pentru acea fiinţă umană, fie poate să apară o basculare de cealaltă parte, şi atunci putem asista la transformări, la o translaţie către ceva mai bun.

Este necesar să avem în vedere că unele crize apar chiar în anumite domenii ale cunoaşterii umane, şi un exemplu de acest gen este CRIZA DETERMINISMULUI care a apărut prin anii 1920 în fizică, sau CRIZA FUNDAMENTELOR, care a apărut la începutul secolului al XX-lea în domeniul filosofiei şi matematicii. Un alt exemplu de criză este aceea care a apărut, la un moment dat, în teologie şi care a fost numită TEOLOGIA CRIZEI.

Acest gen de criză a fost supranumită criza „teologiei negative“ (apofatică) şi aceasta implică o SUI GENERIS modalitate de apropiere de DUMNEZEU care, tocmai pentru a evidenţia starea Sa absolută şi infinitatea Sa, consideră că în realitate orice determinare este de fapt o limitare. Aşa zisa „teologie negativă“ (apofatică) nu ne poate spune cine este DUMNEZEU, ci urmăreşte să ne facă să înţelegem tocmai ceea ce El nu este, căci în viziunea acestui gen de teologie, doar negarea oricărui atribut al lui DUMNEZEU conservă totodată nealterată deschiderea noastră către starea supremă de infinitate.

În cazul marii majorităţi a fiinţelor umane, stările de criză se înscriu, alături de încercările spirituale, ca nişte modalităţi necesare de trecere de la o etapă la alta. Aceste momente de trecere implică însă de fiecare dată, fie transformarea sau progresul, fie schimbarea sau regresul. Pentru cele mai multe fiinţe  umane, anumite transformări în bine ori anumite schimbări în rău sunt întotdeauna precedate fie de momente critice, fie de anumite încercări spirituale, care apar atunci când fiinţa umană parcurge o cale spirituală autentică. Atunci când fiinţa umană trece cu bine o anumită criză, ea se înscrie mai departe pe calea normalului, iar în cazul în care trece, am putea spune, „cu rău“ acea criză şi regresează, după o anumită perioadă de timp, ea se va confrunta cu unele consecinţe patologice.

Criza privită din punct de vedere psihologic

 

Se poate spune că fiecare criză psihică este manifestarea, uneori bruscă, a unei rupturi de echilibru. Chiar şi atunci când nu ne dăm seama de aceasta, existenţa umană obişnuită este jalonată de crize psihice, printre care prima criză de acest gen este naşterea, care cel mai adesea este însoţită de ţipete.

Tot criză psihică este şi accesul scurt şi violent al unei stări nervoase sau emotive. Un exemplu semnificativ este criza de nervi, care este caracterizată de o stare de agitaţie scurtă şi bruscă ce este urmată de strigăte şi gesticulări. La modul familiar vorbind, criza poate chiar să indice un acces brusc fie de ardoare, fie de pasiune sau de entuziasm. Spre exemplu, se obişnuieşte să se spună că unele fiinţe umane lucrează în crize. Tot criză este şi orice perioadă decisivă sau periculoasă a existenţei.

În decursul existenţei ei, fiinţa umană trece printr-o serie de etape critice, dintre care cele principale sunt: înţărcarea copilului, începerea frecventării şcolii, adolescenţa şi, mai ales în cazul femeilor, apariţia menopauzei. Spre exemplu, crizele de aşa-zisă originalitate juvenilă cuprind comportamentul revoluţionar al adolescenţilor, care caută uneori într-un mod haotic să-şi afirme personalitatea. Criza adolescenţei oferă un exemplu tipic al acestui dublu sens, obiectiv şi subiectiv. Pentru multe fiinţe umane, adolescenţa este, tocmai de aceea, un astfel de moment de criză ce indică o fază critică. Emoţiile violente rele sau, în cazul femeilor, frustrările lungi şi penibile, provoacă până la urmă crize nervoase de agitaţie sau furie. Criza psihică este un fel de ruptură violentă a procesului evolutiv, a cărei direcţie poate fi brusc mascată, modificată sau inversată. Fiecare criză psihică marchează, am putea spune, o discontinuitate profundă. Noţiunea de criză psihică înglobează, de asemenea, impresiile pregnante ce sunt resimţite de fiinţa umană, care la un moment dat nu ajunge să depăşească un anumit conflict: criza care apare atunci reprezintă, am putea spune, aspectul acut al unei stări de ambivalenţă.

Criza psihică este un moment sau o fază a unui proces care constă din manifestarea unor conflicte acute, a unor privări, a unor frustrări, a unor decompensări, a neacoperirii anumitor aşteptări, a apariţiei unor dificultăţi sau a unor fenomene nefaste ce pot fi urmate, la scurt timp după aceea, în funcţie de modul în care este depăşită respectiva criză, fie de o deviere care va face să apară starea de regres, fie de salturi binefăcătoare care vor face să apară progresul.

Luând în consideraţie aceste aspecte, am putea spune că de fapt crizele psihice fac parte din procesul normal al dezvoltării. Oricât de abruptă ar părea, la prima vedere, o criză psihică, manifestarea sa conţine, în realitate, trei faze succesive:

a) o fază de instalare a crizei ce este adeseori marcată de o stare de anxietate mai mult sau mai puţin destabilizatoare;
b) apariţia unei faze de maxim sau, altfel spus, de punct culminant. Această fază este adeseori însoţită de o stare de dezordine globală care este pregnant sesizabilă aproape pentru toţi cei apropiaţi;
c) o fază de lichidare, care se încheie fie cu apariţia unei transformări considerabile în bine, fie se încheie cu o schimbare radicală în rău. În această fază de lichidare este rezolvată, am putea spune în mod progresiv, iar în unele situaţii relativ repede, starea de bipolaritate care apăruse. Se poate spune că în faza de lichidare, fiinţa umană în cauză va alege fie binele, fie răul şi, mai ales în această fază, ea se va putea folosi de liberul ei arbitru.

În unele situaţii este cu putinţă să apară chiar crize de creştere ce sunt legate de relaţiile dizarmonice ce intervin în evoluţia organismului şi care, de regulă, atunci când sunt trecute cu bine conduc la trecerea într-o etapă superioară a dezvoltării. Spre exemplu, momentele de criză nervoasă cu care o fiinţă umană se confruntă oglindesc unele contradicţii, a căror rezolvare coincide cu depăşirea crizei. În dezvoltarea psihică a fiinţei umane intervin în anumite momente faze de criză, care se explică nu atât prin condiţiile evoluţiei psihice ca atare, cât prin anumite cerinţe care există la fiinţa umană în cauză. De exemplu, este semnificativ faptul că la anumite populaţii primitive nu există o criză a pubertăţii, pentru că pur şi simplu la ele nu există anumite probleme tensionante care apar în societatea modernă. În general, fenomenele de criză psihică pot fi calificate ca normale sau anormale în funcţie de procesele oculte de rezonanţă care predomină în cazul lor. Este, de asemenea, necesar să ştim că unele crize psihice pot fi tranzitorii iar altele pot fi persistente. În cazul crizelor psihice persistente, acestea pot, prin cumul, să declanşeze până la urmă felurite boli. Anumite crize psihice pot fi considerate intelectuale şi în lumina anatomiei oculte pe care au descoperit-o practicanţii YOGA, ele evidenţiază anumite dezechilibre, carenţe ori dizarmonii care există atât la nivelul centrului subtil de forţă AJNA CHAKRA, cât şi la nivelul centrului fundamental de forţă SAHASHRARA. Crizele afective evidenţiază perturbări, carenţe sau dizarmonii ce există la nivelul centrului subtil de forţă ANAHATA CHAKRA. Crizele amnezice care ţin de memorie şi de aducerea aminte, indică unele dizarmonii, carenţe sau perturbări care există în mod preponderent la nivelul centrului subtil de forţă VISHUDDHA CHAKRA şi secundar la nivelul centrului subtil de forţă AJNA CHAKRA. Crizele voliţionale indică unele perturbări, carenţe sau dizarmonii care există la nivelul centrului subtil de forţă MANIPURA CHAKRA. Crizele de personalitate indică unele dizarmonii, carenţe sau perturbări care există la nivelul centrului fundamental de forţă SAHASHRARA principal şi secundar la nivelul centrului subtil de forţă ANAHATA CHAKRA. Mai ales atunci când este privită din punct de vedere psihic, criza este punctuală şi localizată. Sfârşitul unei crize atrage însă întotdeauna după sine o modificare decisivă. Fiecare criză psihică indică un moment mai mult sau mai puţin acut de dezechilibru.

Criza este, prin urmare, strâns legată de o stare de continuitate sau discontinuitate a dezvoltării şi atunci când ea este trecută cu bine, declanşează în felul acesta o transformare certă în universul nostru lăuntric. Criza evidenţiază, astfel, o validare a anumitor etape fireşti de dezvoltare a fiinţei.

În cazul crizelor psihice în care apare persistenţa conduitelor ambivalente sau regresive, se poate spune, cu siguranţă, că aceasta indică apariţia unei stări de tulburare. Este important, însă, să reţinem că nu este neapărat obligatoriu ca fiecare fiinţă umană să se confrunte cu exactitate, cu acelaşi gen de criză psihică. Fiecare criză psihică reflectă totodată complexitatea şi specificitatea universului lăuntric al fiinţei umane în cauză. Tocmai de aceea, este cu putinţă ca un anumit gen de criză psihică ce apare la o anumită fiinţă umană să nu apară totuşi niciodată la o altă fiinţă umană. În cazul în care o criză psihică sau o criză spirituală este trecută cu bine şi fiinţă umană în cauză alege binele, armonia, frumosul, divinul, această alegere atrage totodată după sine, la scurt timp după aceea, un salt calitativ, declanşând în universul lăuntric procese specifice de rezonanţă ocultă binefăcătoare. Aceste procese specifice de rezonanţă ocultă fac să se instaleze în mod inevitabil în fiinţă o reorganizare şi o restructurare profundă. În cazul dezvoltării psihice, se pot distinge perioade în care predomină expresia unui dinamism fără echilibru total, în cadrul căruia, prin intermediul proceselor de rezonanţă ocultă ce apar fără încetare în universul fiinţei umane, toate acestea conduc, în final, la o stabilitate nouă, fie prin jocul alternanţelor funcţionale, fie prin acela al reglărilor compensatorii, tainice, atunci când totul decurge într-un mod armonios.

Criza privită din punct de vedere spiritual

Din punct de vedere spiritual, multe fiinţe umane pot să treacă prin crize spirituale acute, ce survin cel mai adesea atunci când fiinţa umană în cauză cade, rând pe rând, la mai multe încercări spirituale majore. La scurt timp după aceea, ea poate să intre într-o stare pregnantă de criză spirituală, care în marea majoritate a cazurilor o determină să părăsească definitiv calea spirituală, în ciuda eforturilor pe care le-a făcut anterior sau a realizărilor pe care le-a avut până atunci. Este important să ne dăm seama că, fără îndoială, există o strânsă legătură între astfel de crize spirituale şi anumite încercări spirituale majore, la care fiinţa umană în cauză a căzut rând pe rând, producându-se apoi în universul ei lăuntric regresul care, cel mai adesea, o face să alunece sub influenţa nefastă a anumitor entităţi demoniace care îşi accentuează influenţa malefică asupra ei. În astfel de situaţii, fiinţa umană fie ajunge să părăsească definitiv calea spirituală pe care se afla, fie se va întoarce cu o exagerată vehemenţă şi cu o ură inexplicabilă împotriva căii spirituale pe care a urmat-o şi împotriva tuturor acelora care anterior au ajutat-o să parcurgă etapele căii spirituale respective.

În unele dintre aceste situaţii, iniţiatul care a eşuat şi în final se opreşte, deviind de pe calea spirituală pe care se afla, se întoarce apoi împotriva iniţiatorului plin de resentimente absurde, manifestând chiar ură şi criticism exacerbat. Marii înţelepţi au numit acest gen de criză „criza iniţiatului“, care datorită eşecului său neconştientizat se întoarce apoi plin de ură împotriva iniţiatorului (Ghidul spiritual) şi, lăsându-se influenţat de felurite entităţi abisale satanice, va manifesta apoi bizara tendinţă de a-l distruge în mod sistematic pe cel care anterior i-a fost iniţiator, prin toate mijloacele malefice pe care le va avea la dispoziţie. Este necesar să ne dăm seama că acesta este un risc major la care se expune întotdeauna un Ghid spiritual. Acest aspect a fost subliniat cu multă înţelepciune de IISUS atunci când spunea: „NU OFERIŢI MĂRGĂRITARE PORCILOR, PENTRU CĂ S-AR PUTEA CA EI SĂ SE ÎNTOARCĂ PLINI DE FURIE ÎMPOTRIVA VOASTRĂ ŞI SĂ VĂ SFÂŞIE“. Posibilitatea ca unii aspiranţi să devieze de pe calea spirituală, mai ales atunci când cad la anumite probe sau tentaţii spirituale majore, a fost de asemenea întrevăzută de IISUS, fiind exprimată în cuvinte simple şi pline de înţelepciune: „PE CALEA CEA ÎNGUSTĂ CARE DUCE CĂTRE DUMNEZEU, MULŢI SUNT CHEMAŢI, DAR PUŢINI SUNT ALEŞI. “

Dat fiind faptul că atunci când parcurge o cale spirituală autentică, fiecare fiinţă umană se confruntă, pe parcursul existenţei, cu felurite încercări spirituale, mai ales atunci când ea cade la anumite încercări spirituale majore, la scurt timp după aceea, ea se confruntă cu un aşa zis „punct de non-retur“ şi apoi intră într-o astfel de criză spirituală.

Cei iniţiaţi consideră că fiecare criză spirituală prin care eventual trece o fiinţă umană ce parcurge o cale spirituală, poate să devină (în funcţie de modul în care aceea criză spirituală se va realiza), fie un moment de totală ruptură, ce va atrage după sine abandonarea căii spirituale şi rătăcirea, fie poate să puncteze o etapă de sutură, (sau altfel spus de SUI GENERIS joncţiune şi reunificare între anumite părţi sau aspecte din ea, care în cursul crizei erau pe cale să se separe). Cei înţelepţi consideră că mai ales atunci când gândim rău în timpul stării de criză şi ne lăsăm, pe nesimţite, acaparaţi de felurite influenţe malefice (diavoleşti), mai ales atunci când nu ne dăm seama de jocurile pe care le fac cu noi astfel de entităţi malefice, pregătim în proporţie de aproape 99% ruptura şi separarea aproape inevitabilă de calea spirituală pe care ne aflăm.

Chiar şi atunci când nu ne dăm seama de aceasta, evoluţia spirituală a unei fiinţe umane ce parcurge o cale spirituală autentică implică, cel mai adesea, o creştere lăuntrică ce se realizează în etape ce sunt separate una de alta prin anumite momente critice, care unele dintre ele pot să fie de scurtă durată, însă altele pot să fie de o durată ceva mai lungă.

Criza privită din punct de vedere filosofic şi iniţiatic
Atunci când este privită din punct de vedere filosofic, criza ne apare ca fiind o stare de dezechilibru, sau, altfel spus, ea ni se înfăţişează ca fiind manifestarea mai mult sau mai puţin violentă a unei tulburări, a unei angoase, a unei pregnante stări proaste prelungite sau a unei boli. Dacă privim cu atenţie şi luciditate aceste aspecte, ne putem da seama că această primă expunere desemnează mai mult manifestările crizei sau consecinţele ei, decât criza însăşi. Întrebările esenţiale pe care este bine să ni le punem implică să conştientizăm, mai întâi, dacă criza respectivă este, pur şi simplu, un moment în care claritatea şi limpezimea interioară sunt absente sau dacă nu cumva respectiva stare de criză evidenţiază totodată şi o manifestare haotică, abisală şi dezordonată (în cazul căreia claritatea şi limpezimea ce caracterizează o fiinţă umană echilibrată scapă şi este adesea inaccesibilă atât acelora care o trăiesc, cât şi acelora care asistă la manifestările ei). Având în vedere aceste aspecte, este util să ne întrebăm: este, oare, posibil să interpretăm o stare de criză la fel de simplu cum analizăm orice alt fenomen? Starea respectivă de criză nu marchează, cumva, un anumit impas? Nu reflectă, în fond, o anumită încercare spirituală cu care fiinţa umană se confruntă? În cazul unei alegeri vădit greşite şi neinspirate, este cu putinţă ca, în final, acea criză să ne facă să apucăm pe un drum greşit? Este, sau nu, fiecare criză cu care se confruntă fiinţele umane un moment aproape inevitabil şi necesar?

Atunci când este privită din perspectiva iniţiatică, criza ne apare în primul rând ca fiind expresia unui conflict lăuntric, ea ni se înfăţişează, chiar şi atunci când nu ne dăm seama de aceasta, ca o înfruntare tainică între două forţe distincte: forţele binelui şi forţele răului. Starea de criză desemnează totodată momentul în care fiinţa umană în cauză începe să se lupte cu forţele stihinice, haotice ce se manifestă în universului ei lăuntric. În finalul fiecărei stări de criză, există doar două posibilităţi: fie acea luptă se va termina printr-o victorie, şi atunci se poate spune că adevărul, binele, divinul şi armonia sunt cele care înving, fie respectiva luptă se va termina printr-un eşec, şi atunci se poate spune că neadevărul (eroarea), răul, abisul, dizarmonia, Satana sunt cele care înving. Fără îndoială că sorţii acestei lupte se conturează din ce în ce mai mult pe parcursul acestei stări de criză, în finalul căreia se va hotărî care va fi rezultatul. Tocmai de aceea, se poate spune că, în realitate, fiecare criză face totodată să se manifeste un moment critic, decisiv, care poate fi considerat un SUI GENERIS moment de „NON RETUR“ ce marchează fie victoria, fie eşecul. În concluzie, se poate spune că de fapt fiecare stare de criză face în final să apară în universul nostru lăuntric fie anumite victorii lăuntrice, fie lamentabile înfrângeri.

Fiecare moment de criză este totodată un moment al antagonismului forţelor care se manifestă în noi.
Acestea sunt forţele binelui şi forţele răului şi, în funcţie de rezultatul final ce apare pentru fiinţa umană în cauză, se va instala convalescenţa, transformarea, saltul sau schimbarea, regresul, prăbuşirea, scufundarea din ce în ce mai mult în rău şi, în unele cazuri grave, acest final va însemna începutul agoniei. Numai fiinţele umane pot să intre în criză, datorită faptului că sunt înzestrate cu conştiinţă, şi doar gândirea omului care deja prezintă o anumită maturitate poate să evalueze în perspectivă starea de criză, intuind chiar cu anticipaţie atât eventualele ei pagube, cât şi binefacerile ei. O astfel de înzestrare lăuntrică ne este de un mare folos, deoarece ne ajută să soluţionăm cu înţelepciune crizele prin care trecem noi înşine sau, eventual, ne permite să-i ajutăm şi să-i sfătuim pe ceilalţi cum să-şi soluţioneze cu bine crizele cu care se confruntă. Este important să ne dăm seama că starea de criză devine aproape totală pentru o fiinţă care o interpretează în contextul general al prăbuşirii, în propria conştiinţă, a valorilor universal valabile, divine, binefăcătoare. Criza care apare nu constituie însă, imediat ce se declanşează, un moment decisiv. Toate acestea sunt valabile având în vedere faptul că, dacă ea este trăită într-un mod acut, în astfel de momente dramatice, atunci poate fi decisă soarta unei anumite concepţii lăuntrice de ordine, de armonie, de bine, de frumos şi de sens tainic. În aceste condiţii, tot ceea ce se petrece benefic şi este net în favoarea noastră va genera, apoi, în universul lăuntric al fiinţei noastre, procese de rezonanţă ocultă benefice, care vor amplifica sorţii de izbândă.

Prin urmare, este important să reţinem că, în acele momente decisive de criză pe care le trăim, noi suntem, în fond, aceia care prin gândurile şi prin aspiraţiile pe care le manifestăm cu putere, putem să avem un rol decisiv, care ne va ajuta să trecem cu bine acea criză. Este bine să ne dăm seama că, dacă atunci când ne aflăm într-o stare acută de criză, noi ne angrenăm intenţia benefică şi acţionăm hotărât pentru a atrage în universul nostru lăuntric energia subtilă imensă a particulelor tahionice, putem fi siguri cu anticipaţie că starea de criză prin care trecem se va încheia cu bine şi, la scurt timp după aceea, în fiinţa noastră va apare un salt spiritual corespunzător, datorită alegerii inspirate şi pline de înţelepciune pe care am realizat-o cu uşurinţă atunci când ne-am aflat în momentul de maxim al crizei respective. Înţelegând bine aceste aspecte, ne putem da seama de ce marii înţelepţi au afirmat adeseori că o cunoaştere iniţiatică autentică ne facilitează accesul la o divină putere. În astfel de situaţii, dat fiind faptul că putem să depăşim cu bine aproape fiecare criză prin care trecem, cu ajutorul energiei imense a particulelor tahionice, atunci când suntem capabili să punem (de fiecare dată) în aplicare această cunoaştere iniţiatică, vom ieşi, în felul acesta, învingători aproape de fiecare dată când ne confruntăm cu o stare de criză lăuntrică. Acest aspect este valabil atât atunci când avem de a face cu crize ce sunt legate de starea noastră de sănătate, cât şi atunci când este vorba de crize psihice. În plus, acest aspect este universal valabil chiar şi atunci când ne confruntăm cu crize spirituale acute.

Totodată, este esenţial să reţinem că trecerea cu bine a fiecărei crize – fie că este vorba de o criză de sănătate, fie că este vorba de o criză psihică sau de o criză spirituală – provoacă totodată în noi o SUI GENERIS renaştere, ne îmbogăţeşte, ne transformă viziunea asupra realităţii şi un alt aspect foarte important este acela că face posibilă fructificarea stării de victorie, care amplifică mult încrederea în noi înşine. Luând în considerare aceste aspecte şi ştiind că de acum înainte putem avea întotdeauna la dispoziţie un aliat de nădejde care ne permite să triumfăm asupra oricărei crize, inclusiv asupra celor mai acute crize spirituale, vom putea fi eliberaţi, în felul acesta, pentru totdeauna, de frica pe care o declanşează în unele fiinţe umane apariţia stărilor de criză. Astfel de stări de frică se află în strânsă legătură cu oscilaţia ce persistă, mai ales atunci, în noi. În astfel de momente de criză acută, fiinţa umană se întreabă speriată: „oare am să trec cu bine această criză sau am să mă prăbuşesc?“. Luând în considerare această revelaţie şi punând-o de fiecare dată în aplicare, mai ales atunci când ne aflăm în stări acute de criză, nu ne rămâne decât să înfruntăm cu mult curaj nu contează ce criză, fiind aproape întotdeauna siguri cu anticipaţie că vom ieşi de fiecare dată învingători. Şansa unor astfel de victorii ne este asigurată aproape întotdeauna, cu anticipaţie, de imensa energie a particulelor tahionice pe care, mai ales în momentele de criză, este stringent necesar să o atragem din plin în noi. Aceasta este posibil cu condiţia să nu ne complacem în stări de lene şi să nu manifestăm clasicul pesimism larvar. În astfel de situaţii, este necesar să veghem şi să nu gândim încă dinainte: „dar, oare, atunci când o să mă aflu într-o astfel de stare de criză acută, o să-mi mai ardă mie să atrag în fiinţa mea energia tahionică?“. La o astfel de întrebare prostească, răspunsul pe care vi-l oferim este clar şi simplu. Mai ales atunci când ne confruntăm cu astfel de stări acute de criză interioară, este stringent necesar – mai mult ca niciodată – să atragem în universul nostru lăuntric uriaşa energie a particulelor tahionice, pentru a fi siguri că vom trece cu bine acea criză. Noi ştim cu toţii că atunci când o fiinţă umană este pe cale să se înece, ea este dispusă să se agaţe chiar şi de un fir de pai care ar putea să o salveze. Atunci când ne aflăm în stări acute de criză trebuie să gândim în felul următor: „în afara ajutorului imens şi nesfârşit pe care ni-l poate oferi cu prisosinţă DUMNEZEU TATĂL, avem totodată, în mod suplimentar, la dispoziţie şi uriaşa energie a particulelor tahionice, pe care este stringent necesar să o atragem din plin în universul nostru lăuntric în momentele de criză acută pentru a ieşi învingători“. Ştiind aceasta nu trebuie niciodată să uităm ca încă din momentul în care criza este pe cale să se declanşeze, sau altfel spus încă din prima fază a procesului de criză, este foarte bine să începem neîntârziat să atragem din plin în fiinţa noastră uriaşa energie a particulelor tahionice. Acţionând de fiecare dată în felul acesta, vom putea să avem la dispoziţie, încă de la începutul crizei un uriaş bagaj energetic, care totodată este profund binefăcător, armonizator şi creator. Uriaşa energie a particulelor tahionice pe care o vom atrage în universul nostru lăuntric în astfel de stări de criză ne va asigura trecerea cu bine a crizei respective şi ne va permite, în final, să triumfăm.

Atunci când vom trece cu bine, fie chiar şi o singură dată, o stare acută de criză recurgând, la momentul potrivit, la uriaşa energie a particulelor tahionice, vom dobândi, în felul acesta, experienţa necesară şi după aceea vom putea fi, de fiecare dată, absolut siguri că vom reuşi să trecem cu bine orice stare de criză, oricât de gravă şi de acută ar putea fi natura ei. Apoi, pe măsură ce vom acumula din ce în ce mai multă experienţă în acest sens, vom putea să spunem, zâmbind: „Oricâte crize ar putea să apară de acum înainte în viaţa mea şi indiferent ce formă ar putea să îmbrace ele, acum sunt absolut sigur că, suplimentar, am întotdeauna la dispoziţie uriaşa energie a particulelor tahionice care îmi va permite să triumf cu bine asupra fiecărei stări de criză. În plus, pe măsură ce voi triumfa asupra fiecărei stări de criză, atât cu ajutorul lui DUMNEZEU, cât şi cu ajutorul energiei uriaşe a particulelor tahionice, voi fi net îmbogăţit lăuntric prin intermediul acestor experienţe regeneratoare şi aceasta va declanşa în universul meu lăuntric o maturitate spirituală inerentă, care îmi va transforma într-un mod profund şi considerabil viziunea asupra realităţii şi îmi va extinde foarte mult orizontul cunoaşterii.“

Suplimentar, fiecare dintre noi vom putea spune: „Orice criză lăuntrică ce apare în fiinţa mea, dat fiind faptul că acumulez, mai ales atunci, în universul meu lăuntric gigantica energie a particulelor tahionice, îmi permite să triumf şi tocmai de aceea nu mă face să regresez. Recurgând de fiecare dată la ajutorul prompt pe care poate să mi-l ofere uriaşa energie a particulelor tahionice, aceasta mă susţine şi mă inspiră să nu mă abat de pe drumul pe care mă îndrept către DUMNEZEU şi, mai mult decât atât, mă transformă şi mă face să devin din ce în ce mai puternic.“

Este important să reţineţi că toate aceste aspecte care vă sunt revelate aici vă vor convinge că sunt eficiente numai dacă le veţi pune în practică şi, prin intermediul GRAMULUI DE PRACTICĂ, vă vor putea fi de un real folos, mai ales atunci când vă confruntaţi cu nu contează ce gen de criză lăuntrică. Mai mult decât atât, atunci când veţi reuşi să treceţi cu bine fiecare criză, vă veţi convinge în felul acesta că experienţa pe care o dobândiţi face să apară în MICROCOSMOSUL fiinţei voastre o stare inefabilă de fecunditate şi vă redefineşte câmpul înţelegerii, înălţându-vă de fiecare dată pe o nouă treaptă pe care după aceea veţi rămâne pentru a vă lua avânt să ascensionaţi, la scurt timp după aceea, pe o altă treaptă. Este important să ne dăm seama că de fapt trecerea cu bine a fiecărei crize ne conferă totodată accesul la un nou mod de înţelegere a realităţii şi, tocmai de aceea, trebuie să conştientizăm fiecare stare de criză ca fiind un moment în care ni se revelează o nouă faţetă inefabilă a realităţii şi totodată sunt depăşite anumite limite. Este de asemenea necesar să descoperim prin noi înşine că trecerea cu bine a unui moment de criză face să apară totodată un SUI GENERIS „moment fondator“ al gândirii noastre. Fiecare criză ce este trecută cu bine anunţă cu anticipaţie o transformare profundă.

Fiecare criză ce este trecută cu bine conduce fiinţa umană la o expansiune şi la o aprofundare tainică, ce îi revelează într-un mod cu totul nou realitatea, permiţându-i totodată să ascensioneze gradat, treaptă cu treaptă, dincolo de limitele ei. După fiecare moment de criză trecut cu bine, se poate spune că noi nu mai suntem aceiaşi, cu fiecare moment de criză ce este trecut cu succes, noi ne transformăm totodată profund şi realizăm, la scurt timp după aceea, un salt calitativ, spiritual care nu poate fi bănuit înainte. Fiecare moment de criză ce este trecut cu bine cu ajutorul energiei uriaşe a particulelor tahionice atrage după sine un salt lăuntric şi totodată ne revelează o gamă nebănuită de experienţe extraordinare. Pentru aceasta, tot ceea ce ne rămâne de făcut este să îndrăznim să atragem în universul nostru lăuntric uriaşa energie a particulelor tahionice, mai ales atunci când presimţim că o stare de criză este pe cale să se declanşeze. În cazul în care vom uita să facem aceasta şi apoi ne vom prăbuşi datorită acelei crize, nu ne va rămâne în final decât să spunem: „M-am convins acum că a şti şi a nu acţiona este o supremă laşitate.“

În concluzie, vă rugăm să nu uitaţi că în toate situaţiile în care vă confruntaţi cu nu contează ce stare de criză, acţiunea promptă şi adecvată ce implică să atrageţi în universul vostru lăuntric uriaşa energie a particulelor tahionice este net superioară inacţiunii şi complacerii într-o stare de larvaritate.

sursa: http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=6357